112.

Târât spre groapă, dau în disperare din picioare, încercând să scap, aproape vomitându-mi mărul lui Adam. Romanul mă strânge și mai tare de gât cu antebrațul, trăgându-mă într-acolo.

— Dă-mi drumul! țip eu, apucându-l de braț și încercând să-mi eliberez gâtul din strânsoare.

Nu se mișcă, strângând și mai tare lațul. În timp ce picioarele îmi ies de pe alee, târându-se prin iarba udă și spre mormântul celor doi – soț și soție – dau larg din mâini și picioare – pe pământ, în aer – căutând ceva de care să mă agăț și să mă opresc. La baza pietrelor funerare rectangulare, identice, mă prind de ramura unui tufiș din apropiere. Încerc să mă țin, însă ne mișcăm atât de repede, încât tulpinile ascuțite mi se înfig în palmă. Durerea e prea intensă. Cu un icnet final, Romanul îmi dă drumul și mă împinge în față.

Mormântul proaspăt săpat este chiar în față, însă în timp ce ne strecurăm printre mormintele identice, mă mișc spre stânga și apuc una din pietrele funerare. Degetele mi se strecoară ca niște tarantule prin partea din față, agățându-se în litera „Ț” de la cuvântul „SOȚ”.

Extrem de furios, Romanul întărește și mai mult strânsoarea ca de menghină din jurul gâtului meu. Simt cum mi se umple fața de sânge. Însă nu-mi dau drumul mâinii. El trage și mai tare, iar degetele încep să-mi alunece. Din unghiul în care trage de mine, colțul ascuțit, din granit, al pietrei de căpătâi în formă rectangulară îmi zgârie partea de jos a antebrațului. Romanul trage atât de tare, încât simt că e pe cale să-mi smulgă capul din gât. Umerii mă ard. Vârfurile degetelor încep să-mi alunece. Piatra de granit e oricum alunecoasă de la ploaie.

Întinzându-și piciorul spre partea de sus a gropii, Romanul dă la o parte mocheta verde de deasupra. Mă uit și văd groapa de aproximativ doi metri și zece centimetri… pereții fărâmicioși de pământ…

Îmi vâr degetele și mai adânc în litera sculptată, însă aceasta nu e suficient de adâncă.

Mâna dreaptă a Romanului e îmbibată de sânge și nu se poate folosi de ea din cauza rănii. Fără îndoială, e foarte dureroasă. Însă știe ce este în joc. Aplecându-se înainte și strangulându-mă și mai tare, se lasă cu toată greutatea pentru a spori efectul. Picioarele încep să-mi alunece ușor pe iarbă. Încerc să trag o gură de aer, însă nu vine nimic – mă ține prea strâns. Mâna îmi este amorțită. Degetele încep să-mi tremure, alunecând din locașul lor. Vederea începe să mi întunece din nou. „Te rog, Doamne, ai grijă de mama și de ta…”

Bang! Bang!

Niște pietricele mărunte îmi sar direct în față. Strânsoarea Romanului slăbește. Iar eu cad în iarba udă, tușind în timp ce oxigenul îmi reintră în plămâni.

Deasupra mea, marginea de sus a pietrei funerare a soțului este spulberată de unul din gloanțe. Mă uit la Roman, care se întoarce cu fața spre mine. Ochii săi albaștri clipesc în mod îngrijorător. În cămașă are o gaură nouă, în mijlocul pieptului, însă nicio urmă de sânge. Se clatină și corpul i se lasă spre spate, însă nu pentru mult timp.

În stânga mea, la numai câțiva zeci de centimetri distanță, Lisbeth este în picioare, de-abia respirând, ținând cu mâna rănită arma Romanului. Începe s-o lase în jos, crezând că are câștig de cauză.

— Lisbeth… tușesc eu, luptându-mă să pronunț cuvintele. Are vestă!

Sprâncenele lui Lisbeth se ridică brusc în sus.

Mârâind precum un ghepard, Romanul sare înspre ea.

Intrând în panică, Lisbeth ridică arma și apasă pe trăgaci. Se mai aud încă două împușcături. Amândouă îl izbesc pe Roman în piept. Se mișcă atât de repede, încât abia dacă îl încetinesc. La numai câțiva centimetri distanță, se întinde să-i înșface arma. Lisbeth mai apasă încă o dată pe trăgaci, iar în timp ce pistolul explodează, un singur glonț iese și-i sfâșie pielea dintr-o parte a gâtului. E atât de înnebunit de furie, încât nu cred că-l simte. Lisbeth se dă înapoi, abia reușind să țipe. În câteva secunde el este deja peste ea.

Smulgându-i arma din mână, Romanul o apucă de cap ca s-o trântească la pământ. În timp ce cad pe aleea de piatră, Lisbeth se lovește cu capul de beton. Corpul i se înmoaie. Fără să mai riște nimic, Romanul își înfige antebrațul în gâtul femeii. Ea nu se zvârcolește deloc. Brațele îi atârnă neputincioase pe lângă corp.

Scuturându-mă ca să-mi revin, mă ridic în picioare și-mi trec mâinile prin iarbă, pipăind cu degetele pe suprafața neregulată și zimțată a bucății de granit. Într-o astfel de zi, n-aș fi avut nicio șansă împotriva unui agent al Secret Service, cu o condiție fizică bună, un munte de om de un 1,85 și 100 de kilograme. Însă acum Romanul mai are o rană la gât pe lângă cea de la mână. Iar eu țin strâns o bucată mare și ascuțită de granit. În momentul în care mă reped spre el, stă încă aplecat deasupra lui Lisbeth. Nu știu dacă pot să-l răpun. Însă știu că o să-i fac o gaură a dracului de urâtă.

Ridicând bucata aceea mare de piatră cu fețe neregulate și lăsând-o ușor pe spate, strâng din dinți și încep balansul spre ceafa Romanului cu toată forța care mi-a mai rămas. Piatra are forma unei cărămizi rupte în două, cu un punct ascuțit chiar în colț. Îl lovesc chiar lângă ureche. Numai icnetul sau și tot merită efortul – un scheunat din gât, ceva asemănător unui grohăit, pe care nu și-l poate reține.

Spre cinstea lui, deși își duce mâna rapid lângă ureche, nu cade răpus. În loc de asta, își recapătă echilibrul, se răsucește spre mine și se ridică cu greu în picioare. Înainte de asta însă, duc iar mâna înapoi cât pot de mult, lovindu-l cu bucata de granit direct în față. Se clatină în spate și cade în fund. Și totuși, nu renunț. Inspirându-mă din modul lui de acțiune, îl apuc de pieptul cămășii, îl trag spre mine și țintesc tăietura de deasupra capului. După care cu același balans al mâinii îl lovesc din nou. Sângele îi țâșnește rapid.

O dâră de salivă mi se scurge asemenea unui fir de mătase de pe buza de jos. El este motivul pentru care n-o să mai pot vreodată să închid gura, îmi spun în gând și-mi balansez din nou mâna, lovindu-l cu marginea bucății de granit în rana deja deschisă și privind cum sângele îi acoperă partea aceea de față. Ca mie. Ca mie.

Își dă ochii peste cap. Îl lovesc din nou, hotărât să-i lărgesc rana. Dâra de saliva se lasă în jos, iar eu lovesc mai tare ca niciodată. Vreau ca el să știe. Vreau să belească ochii și să vadă. Fiecare lovitură îi sfâșie o altă bucată de piele. Vreau ca el să trăiască cu asta. Vreau ca el să-și întoarcă privirea de la propria reflexie în vitrine. Vreau ca el să…

Mă opresc chiar aici, cu mâna în aer, cu pieptul urcându-mi și coborându-mi în timp ce-mi trag răsuflarea. Lăsându-mi pumnul în jos, îmi șterg saliva de pe buză și simt cum ploaia îmi curge ca de la robinet din vârful nasului și al bărbiei.

Nu i-aș dori asta nimănui.

Și cu asta, dau drumul cămășii Romanului și-l privesc în timp ce se prăbușește.

Bucata de granit îmi cade din mână, lovindu-se cu un zgomot surd de beton. Mă întorc spre Lisbeth, care încă zace întinsă pe pământ lângă mine. Are brațul răsucit destul de aiurea deasupra capului. Căzând în genunchi, îi verific capul pieptului. Nu se mișcă.

— Lisbeth, ești…? Mă auzi? strig eu, târșâindu-mi genunchii exact lângă ea.

Niciun răspuns.

Oh, Doamne Dumnezeule! Nu. Nu, nu, nu…

O apuc de mână și îi verific pulsul. Nu-i nimic acolo. Fără să mai pierd timpul, îi las capul în jos, pe spate, îi deschid gura și…

— Phu!

Mă dau înapoi la acest sunet în timp ce ea tușește violent. Își acoperă gura în mod instinctiv cu mâna dreaptă. Însă mâna stângă – cea cu rana – îi rămâne contorsionată deasupra capului.

Scuipă și scoate niște sunete ca și cum ar vomita în timp ce-i revine sângele în obraji.

— Eș… Ești bine? întreb eu.

Tușește din toți rărunchii. E destul de bine. Uitându-se în stânga și-n dreapta fără să-și miște gâtul, vede corpul Romanului la niciun metru distanță.

— Trebuie să… trebuie…

— Gata, relaxează-te, îi spun eu.

Dă din cap în semn că nu, mult mai insistentă ca niciodată.

— Însă ce s-a… ce-i cu…?

— Ușurel. Gata, l-am învins, OK?

— Nu cu el, Wes… cu ea.

Mi se pune un nod în gât în timp ce ploaia măruntă mă bate ușor pe umeri.

— Unde-i prima-doamnă?