60.

Jacksonville, Florida

„Nico, poate ar trebui să ne oprim.”

— Nu e nevoie.

„Dar dacă nu te odihnești…”

— Mă odihnesc de opt ani, Edmund. A sosit momentul, spuse Nico de pe scaunul șoferului atât de aplecat în față încât aproape atingea cu pieptul volanul trailerului.

Chiar în spatele lui, pe spătarul scaunului, se afla jacheta de armată pe care o furase de la Irish Pub. Cu soarele arzător al Floridei deasupra capului lui, iarna părea departe. Nu avea nevoie de jachetă. Și nici de sângele lui Edmund îmbibat în ea.

„Vrei să-mi spui că nu ești obosit?”

Nico aruncă o privire spre cadavrul lui Edmund prăvălit pe scaunul de lângă el. Prietenul lui îl cunoștea foarte bine.

„Conduci de peste zece ore, Nico. N-o să se întâmple nimic dacă faci o pauză – de fapt chiar ar trebui s-o faci, băiete. Mai ales dacă vrem să ne pierdem urma.”

Nico știa la ce se referea.

— Deci tu tot crezi că…

„Nico, nu-mi pasă cât de prudent conduci – dacă o să treci cu un trailer de patruzeci de tone pe străzile luxoase din Palm Beach, tot o să atragi atenția cuiva.”

Cu privirea ațintită pe rozariul ce atârna de oglinda retrovizoare, Nico își dădu seama că Edmund avea dreptate. Până acum avuseseră noroc, însă dacă erau trași pe dreapta de vreun polițist… dacă erau duși la secție… Nu, la urma urmei, cauza lor era prea importantă. Și mai ales când ajunseseră atât de aproape… de Wes… de Boyle… de a îndeplini voia Domnului și de a răscumpăra păcatele mamei sale… Nu, în niciun caz nu trebuia să riște.

— Spune-mi, cum crezi că e mai bine să fac, rosti el uitându-se la Edmund.

„Oricât de dificil ți s-ar părea, trebuie să scăpăm de camion și să facem rost de ceva care să atragă mai puțin atenția în trafic.”

— Foarte bine, dar cum o să procedăm?

„Cum procedăm întotdeauna, Nico?”

Camionul trecu printr-o groapă și trupul lui Edmund săltă înainte și înapoi, lovindu-se de tetieră și expunând vederii tăietura neagră de la gât.

„Privești pe fereastră și cauți o ocazie.”

Urmând privirea lui Edmund drept în față, prin parbriz, Nico încercă să vadă în zare, descoperind în cele din urmă punctul care-i atrăsese atenția lui Edmund. În momentul când ochii i se opriră asupra lui, un zâmbet larg îi apăru pe figură.

— Crezi că ar trebui să…

„Sigur că ar trebui, Nico. Adu-ți aminte de Carte. Altfel de ce i-ar fi pus Dumnezeu acolo?”

Dând din cap, Nico apăsă pe frână, iar camionul, scrâșnind și zăngănind, se opri în cele din urmă chiar în spatele unui Pontiac maro aflat pe marginea autostrăzii. Pe partea din dreapta a mașinii, o femeie cu părul scurt și negru privea cum prietenul ei în maiou se lupta din greu să schimbe roata dezumflată a mașinii.

— Aveți nevoie de ajutor? întrebă Nico sărind din cabină.

— Ești de la Triple A? întrebă femeia.

— Nu. Pur și simplu mi s-a părut că aveți nevoie de ajutor, așa că ne-am gândit să ne oprim.

— Cred că am terminat, spuse prietenul femeii, strângând ultima piuliță.

— Exact ca Bunul Samaritean, spuse femeia în glumă.

— Amuzant, răspunse Nico, apropiindu-se de femeie. Deși, eu personal, prefer termenul înger păzitor.

Femeia se dădu înapoi. Însă nici pe departe suficient de repede.