37.

Florence, Carolina de Sud

Nico știa că au hărți.

— Aveți hărți? întrebă Nico, intrând în micul magazin al benzinăriei, ținând în mână harta Michigan-ului pe care o luase din camionul lui Edmund.

— În spate, în stânga, spuse vânzătorul cu coadă de cal și niște perciuni mari pufoși, fără să-și ridice privirea de la televizorul mic din spatele tejghelei.

Înainte ca Nico să poată măcar face un pas în față, se auzi un zgomot puternic când trecu prin dreptul ochiului electric al soneriei automate de la ușă. Tresări, nefiind încă obișnuit să fie în libertate, însă faptul că inima-i bătea cu putere, gata să-i sară din piept, nu-l făcu deloc să renunțe.

Numărând trei camere de supraveghere – una lângă vânzător, două pe culoarele dintre rafturi – Nico o lăsă mai moale și încetini pasul îndreptându-se spre raftul rotativ cu harți din fundul magazinului. Trebuia să respecte vechile sale reguli: Nu te grăbi. Nu te uita în jur. Pierde-te printre ceilalți.

Citise ce scria pe majoritatea harților de la jumătatea culoarului de acces. California, Colorado, Connecticut, Delaware…

Era semn bun. Însă nici pe jumătate la fel de bun ca atunci când se apropie și văzu că partea centrală a suportului rotativ era făcută din zeci de cruci metalice care se intersectau. Răsuflă ușurat. În sinea lui, Nico râse.

Bineînțeles că harta lui avea să fie acolo. Exact ca și Wes. Ca și în Carte, voința Domnului fusese întotdeauna clară.

Punând harta cu Michigan la subsuoară, învârti cu putere suportul rotativ, mergând direct la capătul acestuia. Era destul de sigur de el. O găsi. Pe rândul al doilea de sus. Chiar între Virginia de Vest și Statul Washington, era Washington, D.C.

Adrenalina îi fulgeră prin picioare. Își acoperi gura, iar ochii i se umplură cu lacrimi de bucurie. Chiar dacă nu avusese niciodată îndoieli… în sfârșit s-o vadă, după ce îi fusese refuzată atât de mult. „Cuibul… cuibul diavolului… pe care masonii l-au îngropat cu atât de mult timp în urmă. Iar acum dovada a revenit.”

— Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, șopti Nico.

Fără să ezite, trase harta Washington, D.C., de pe turnul metalic, înlocuind-o cu cea a Michigan-ului, pe care o adusese de la camion. Un schimb cinstit. Ștergându-și ochii cu podul palmei, stătu un moment ca să-și tragă respirația. Îndreptându-se calm spre ușă, își atinse ușor cozorocul șepcii de baseball înspre vânzător.

— Mulțumesc pentru ajutor.

În timp ce dangătul soneriei automate sună iarăși, vânzătorul dădu din cap fără ca măcar să se uite în sus.

Afară, înghițitura lacomă din aerul rece al Carolinei de Sud îi îngheță plămânii lui Nico, însă nu reuși să-i înghețe emoția din ce în ce mai mare ce-i clocotea în piept. Văzându-l pe Edmund că alimentează cu motorină în partea din spate a trailerului, Nico se îndreptă glonț spre partea din față. În timp ce se lăsa pe vine în spațiul strâmt dintre masca radiatorului camionului lui Edmund și bara din spate a camionului din fața lor, Nico vărsă alte lacrimi. Timp de opt ani la St. Elizabeths, fusese singurul lucru despre care nu vorbise niciodată. Acel adevăr pe care ei nu l-ar fi putut înțelege vreodată. Sigur, își dăduseră seama de cruci, pentru că-l puseseră sub observație, și de șoptitul în barbă la care apelase în primii ani petrecuți acolo. Însă asta… așa cum îl învățase Numărul Trei… Unele secrete nu erau menite să fie împărtășite cu alții. Iar când venea vorba de cuib…

„Deschide-o!” își porunci el, dând din cap.

Asemenea unui copil care șterpelește o bomboană din borcanul de dulciuri, Nico își ținu umerii aplecați în timp ce studia pagina din față a hărții. Închizând ochii, își îndreptă încă o dată atenția spre ce era în jur: zumzetul metalic al motorului care mergea la ralanti… sâsâitul furtunului de la pompe… până și hârșâitul sec de gheare pe beton al unui raton ce se strecura tiptil spre coșul de gunoi din spate.

— Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, șopti Nico, ținându-și ochii închiși în timp ce desfăcea harta și o lăsa desfăcută în fața sa.

Își legănă capul în sus și în jos de șaisprezece ori în timp ce-și murmura rugăciunea finală. „Amin.”

Ochii i se deschiseră larg, holbându-se direct la caroiajul familiar, colorat în bleu și negru, al străzilor din D.C. Orientându-se după spațiile larg deschise ale Tidal Basin și National Mall, găsi rapid reperul ce marca Washington Monument. De aici, urmări cu degetul în sus spre Dupont Circle, unde…

— D.C.? se miră Edmund, punând o mână pe umărul lui Nico și uitându-se pe furiș la hartă. Credeam că voiai una cu statul Washington.

Fără să se întoarcă, Nico se ridică, în timp ce picioarele, brațele și tot corpul îi înțepeni. Dacă n-ar fi fost vorba de antrenamentul la care fusese supus ca să devină lunetist, în mod sigur i-ar fi tremurat mâinile. Cu toate astea, își simțea vena dintre sprâncene. Vena care i se mărise și se umpluse cu sânge, atunci când îi luaseră vioara… atunci când tatăl său îi spusese că mama sa murise… atunci când Cei Trei îi spuseseră adevărul.

Doar ca să se țină pe picioare, își strânse degetele de la picioare ca pe niște pumni mai mici cu care se priponi în pământ direct prin pantofii cu care era încălțat. Vena îl durea din ce în ce mai tare. Și-i pulsa din ce în ce mai repede. Luând parcă viteză. „Părinte, n-o lăsa să plesnească…” Și atunci… cum Nico își ținea buzele lipite strâns și chiar și respirația, concentrându-se total asupra rețelei de vene ce-i zvâcneau în zona sinusurilor, totul dispăru.

Întorcându-și numai capul, Nico îl privi peste umăr pe Edmund.

— Ești… OK? întrebă Edmund, dându-se ușor înapoi și arătând spre fața lui Nico. La nas… îți curge sânge din nas ca la curve, frate.

— Știu, spuse Nico, lăsând harta să-i cadă din mână, întinzându-se și bătându-l pe Edmund pe umăr. Sângele Mântuitorului nostru.