42.

— Legitimația dumneavoastră, vă rog, insistă bărbatul de culoare, masiv, care asigură paza, în timp ce trec de ușile de sticlă și pășesc pe marmura gri a clădirii noastre.

În majoritatea dimineților trec pe-acolo fără să fie nevoie de nimic mai mult decât semnul pe care i-l fac cu mâna Normei, femeia hispanică, puțin cam durdulie, care lucrează în schimbul de dimineață de trei ani încoace. Astăzi, Norma lipsește. Cu o privire rapidă aruncată spre mâna noului paznic surprind microfonul de culoare bej pe care-l ține strâns în palmă. Pe epoletul de pe umărul lui scrie „Flamingo Security Corp”. Însă mi-e foarte ușor să-i recunosc pe cei din Secret Service.

Cu Nico în libertate, nimeni nu-și asumă niciun fel de riscuri.

La fel se întâmplă și când cobor din lift la etajul patru. Pe lângă agentul obișnuit îmbrăcat la cravată și costum, care stă de pază lângă drapelele din zona noastră de primire, mai e un agent și în exterior, în fața ușilor antiglonț, plus un al treilea chiar lângă biroul personal al președintelui de la capătul holului. Cu toate astea, nimic din ceea ce văd nu mă surprinde mai mult decât vocea familiară pe care o aud la câteva uși mai încolo în momentul în care intru la mine-n birou.

— Ești sigur că-i OK? întreabă vocea din biroul șefei staffului.

— Absolut, spune Claudia în timp ce ies amândoi afară pe hol. De fapt, dacă n-ai fi sunat – chiar te-aș fi omorât. Și el ar fi făcut la fel, adaugă ea, referindu-se la președinte.

Se oprește puțin chiar în fața ușii mele.

— Wes, ia ghici cine o să lucreze împreună cu noi săptămâna viitoare? întreabă ea, pășind înăuntru și dând din mâini către ușă ca asistenta unui scamator.

— H-hei, amice, spune Dreidel intrând în biroul meu, cu un biblioraft gros lipit de șold.

Bat din palme, prefăcându-mă amuzat.

— Ce mai faci? întreb eu, aruncându-i o privire rapidă.

— Cei de la firma mea m-au întrebat dacă aș…

— N-au întrebat, se bagă Claudia în vorbă, deținând deja controlul. Au avut o reprogramare de ultimă oră asupra unei depoziții și, cum el era deja aici, i-au spus să rămână. Însă nu putem să-l lăsăm să se milogească pentru un spațiu prin nu știu ce sediu de birouri, corect? Nu atâta timp cât avem atâtea spații aici.

— Nu-i vorba decât de-o săptămână, spune Dreidel, intuindu-mi deja reacția.

— Wes, tu te simți bine? întreabă Claudia. Am considerat cu toată nebunia asta cu Nico că ar fi bine să ai pe cineva cunoscut cu… Se oprește singură dându-și seama ce-a spus. Nico. O, cum am putut să fiu atât de stupidă… Wes, îmi pare rău… nici măcar nu m-am gândit că tu și Nico…

Face un pas apăsându-și cocul cu mâinile ca și cum ar vrea să se îngroape sub el. De aici, apare rapid și sentimentul de milă.

— Cum te descurci? Dacă vrei să te duci acasă…

— Sunt bine, insist eu.

— După toți anii ăștia, nici măcar… nici măcar nu mă gândesc la tine ca la…

Nu spune cuvântul, dar eu totuși îl aud. „Un handicapat. Unul cu fața plină de cicatrice.”

— O victimă, clarifică Dreidel situația îi timp ce Claudia îi mulțumește, dând sugestiv din cap.

— Exact. O victimă, repetă ea, încercând să mă păcălească. Asta am vrut să spun. Doar că tu… tu nu ești o victimă, Wes. Nici acum și niciodată, insistă ea ca și cum cu asta ar drege-o.

Ca orice politician de carieră, nu insistă cu scuzele prea mult.

— Între timp, Dreidel, lasă-mă să-ți arăt camera din spate, destinată celor care se oferă să ne sprijine în mod voluntar – are un calculator și-un telefon – în care o să stai săptămâna viitoare. Wes, doar ca titlu informativ, am vorbit cu cei din Secret Service azi-dimineață, și mi-au spus că nu se așteaptă la niciun fel de incidente, așa că, dacă nu intervine nimic, programul rămâne în mare parte același.

— În mare parte?

— O să-l facă să stea mai mult acasă – știi, doar ca să fie în siguranță, spune ea, în speranța că se va relaxa. Problema este că ultima oară când Manning și-a modificat programul a fost acum câțiva ani, atunci când au crezut că are cancer rectal. Problemă de viață și de moarte. Așa că uită de vreun anunț public, adaugă ea repede, îndreptându-se spre ușă. Cu toate astea tot va avea nevoie de tine diseară, pentru chestia aia cu Madame Tussaud de la el de-acasă.

Înainte să pot spune ceva, îmi sună telefonul de pe birou.

— Dacă-i presa… spune Claudia.

O scrutez rapid cu privirea.

— Îmi pare rău, adaugă ea. Vreau să spun, dacă ai ști câte telefoane am primit aseară…

— Crede-mă, am spus „nu comentez” toată dimineața, îi mărturisesc eu în timp ce-mi face semn cu mâna și se îndepărtează.

Las telefonul să sune, așteptând ca Dreidel să plece imediat după ea. Însă el rămâne nemișcat.

— Claudia, vin într-o secundă, strigă el, stând în picioare lângă mine, la birou.

Mă holbez la el ca și cum nu-mi vine a crede că încă mai este acolo.

— Ce mama naibii faci aici? îl întreb eu în șoaptă.

Se uită la mine la fel de neîncrezător.

— Glumești? Sunt aici să te ajut.

Telefonul sună din nou și mă uit rapid să văd cine sună, cu ecranul dispus într-un unghi astfel încât Dreidel să nu poată citi și el de pe partea sa a biroului. „Biblioteca Prezidențială.”

— Ar putea fi tipa de la arhivă, spune Dreidel, aplecându-se ca să tragă cu ochiul. Poate că are deja pregătite hârtiile cu privire la Boyle.

Telefonul sună din nou.

— Ce-i, acum nu mai vrei hârtiile alea? se miră el.

Îmi dau ochii peste cap, dar nu pot să-i ignor logica. Apucând cu putere receptorul, răspund.

— Wes la telefon.

Dreidel se duce rapid la ușă și scoate capul pe hol ca să se asigure că suntem singuri.

— Salutare, Wes, spune o voce amabilă în telefon. Gerald Lang… de la biroul custodelui bibliotecii? Mă întrebam dacă nu cumva ai vreun moment disponibil să stăm de vorbă despre expoziția aceea privindu-i pe consilierii prezidențiali?

În timp ce Dreidel își scoate capul pe hol, pe față îi apare un zâmbet fals. În mod clar, e cineva acolo.

— Heeei! anunță el, chemându-i în birou.

— Dreidel, nu! șuier eu printre dinți dezaprobator, acoperind receptorul, n-am nevoie de circul ăsta…

— Dreidel? întreabă Lang la telefon, auzind ce vorbisem. Tocmai încercam să dau de el. A fost consilierul lui Manning la Casa Albă, nu-i așa?

În fața mea, Bev și Oren îl îmbrățișează pe Dreidel cu căldură. Bev îl strânge atât de tare în brațe, încât sânii ei falși practic strivesc scrisoarea personalizată a lui Manning pe care o are la purtător. S-a întors fiul risipitor. Însă în timp ce mă uit la ei cum se bucură simt în stomac o durere seacă. Nu e gelozie. Nici invidie. N-am nevoie ca și ei să mă întrebe de Nico sau cum mă descurc, n-am nevoie și de mila lor. Însă chiar am nevoie să știu de ce Dreidel, în mijlocul îmbrățișării continuă să se uite peste umăr, studiindu-mă în timp ce vorbesc la telefon. Ochii îi sunt obosiți, cearcănele de dedesubt trădându-i lipsa de somn de azi-noapte. Indiferent ce l-a făcut să rămână treaz, l-a făcut să rămână treaz până târziu.

— Wes, mai ești la telefon? întreabă Lang la celălalt capăt al firului.

— Da, nu – sunt aici, îi răspund eu, trecând de partea cealaltă a biroului, cea unde am scaunul. Lasă-mă doar… pot să mă mai gândesc puțin la asta? Cu toată nebunia asta cu Nico, lucrurile au cam luat-o razna.

Închizând telefonul, mă uit din nou la prietenul meu. Prietenul care mi-a făcut rost de slujba asta. Și care m-a învățat tot ce știu. Și m-a vizitat atunci când, când numai părinții mei și Rogo mă mai vizitau. Nu-mi pasă de ce spune Rogo. Dacă Dreidel e aici, sigur are un motiv bun.

Bătându-l amical cu palma pe spate pe Oren și sărutând-o pe obraz pe Bev, Dreidel îi expediază și se întoarce la mine în birou. Mă așez pe scaunul de la birou și-i studiez zâmbetul de pe față. Nu mă îndoiesc de el câtuși de puțin. E aici ca să mă ajute.

— Deci tot nu i-ai spus și tipei de la arhivă, hm? întreabă el. Dar cum a rămas cu Lisbeth? La ce oră ne întâlnim cu ea?

Și fiindcă nu-i răspund imediat, adaugă:

— Ieri-seară… eram acolo, Wes. Ai spus că va întâlniți în seara asta.

— Așa e, însă…

— Atunci, hai să nu fim tâmpiți. Se îndreaptă spre ușă și-o trântește ca să avem intimitate. În loc să ne aruncăm cu capul înainte ca niște imbecili, hai să ne asigurăm că măcar de data asta suntem pregătiți. Văzându-mi reacția, adaugă: Ce? Vrei să vin și eu, nu-i așa?

— Nu… bineînțeles că nu, mă bâlbâi eu, lăsându-mă ușor în scaun. De ce-aș vrea una ca asta?