50.

În holul de la intrare, Romanul nu ezită să-și treacă numele în registru. Chiar stătu puțin de vorbă cu agentul din spatele mesei despre misiunile astea de tot rahatul. La lifturi, apăsă pe butonul de chemare fără să-și facă probleme în privința amprentelor lăsate. La fel făcu și-atunci când ușile liftului se deschiseră și apăsă butonul pentru etajul patru.

Era exact motivul pentru care ei se organizaseră în felul acesta. Cheia oricărui război o reprezentau informațiile. Și, după cum învățaseră în toți anii ăia din urmă din careul acela de cuvinte încrucișate, cele mai bune informații vin când ai pe cineva înăuntru.

Un sunet strident străpunse aerul, în momentul în care ușile liftului se deschiseră.

— Legitimația, vă rog, îi cere un agent în costum cu cravată înainte ca Romanul să poată măcar coborî din lift și să pășească pe holul acoperit cu mochetă bej.

— Egen, răspunse Romanul, arătându-și încă o dată legitimația și insigna.

— Da… desigur… îmi pare rău, domnule, spuse agentul, dându-se înapoi în momentul în care citi funcția de pe legitimația Romanului.

Fluturând din mână, Romanul făcu o figură prietenoasă ca să-l calmeze.

— Dacă nu vă supără întrebarea, care-i starea de spirit în cartierul general? întrebă agentul.

— Ghici.

— Directorul e extrem de nervos, nu-i așa?

— Nu-i decât înnebunit de faptul că o să-și petreacă următoarele șase luni încercând să limiteze efectele negative create de acest eveniment. Nimic nu se compară cu o porție zilnică de talk-show-uri și audieri în fața celor din Congres, în care să explice de ce Nico Hadrian a dispărut din camera sa de spital.

— Congresmenilor ălora chiar le place să-și vadă fața la TV, nu?

— Nu-i valabil pentru toată lumea? întrebă Romanul, uitându-se la camera de supraveghere și îndreptându-se spre ușile negre, antiglonț de la biroul președintelui.

— Deschide ușa, Paulie, strigă agentul în costum și cravată către un alt agent care stătea în interiorul birourilor Secret Service, din partea dreaptă a holului.

În stânga, se auzi un trăncănit nu foarte puternic, în timp ce încuietoarea magnetică se descuia.

— Mulțumesc, fiule, spuse Romanul.

Deschise ușa fără ca măcar să se uite înapoi.

— Bună, spuse o recepționeră hispanică cu o voce pițigăiată în timp ce ușa grea se închidea cu putere în urma Romanului. Cu ce vă pot fi de folos?

Pășind peste sigiliul prezidențial de pe covor, Romanul se uită atent spre peretele din stânga, căutându-l din priviri pe agentul care în mod normal făcea de pază lângă drapelul american. Agentul nu era acolo, ceea ce însemna că nici președintele nu era. O altă veste bună o reprezenta bilețelul galben lipit pe partea laterală a monitorului de la calculatorul femeii de la recepție. Cu litere de mână rotunjite scria: „Dreidel – Int. 6/Biroul din spate”.

— Dreidel nu-i aici, nu? întrebă Romanul.

— Nu, e plecat împreună cu Wes, răspunse recepționera. Iar dumneavoastră sunteți…?

Romanul își prezentă iarăși legitimația și insigna.

— De fapt, am venit să mă întâlnesc cu domnișoara Lapin…

— Sigur… bineînțeles, rosti femeia, făcându-i semn Romanului spre stânga. Doriți să o sun sau…

— Nu, nu-i nevoie, insistă Romanul, mergând calm de-a lungul holului. Deja mă așteaptă.

Pe partea dreaptă a holului, Romanul trecu rapid pe lângă aproape o duzină de casete cu capac de sticlă în care erau puse la loc de cinste medaliile de onoare din fiecare țară importantă, Marea Cruce a Ordinului Poloniei, Colierul Independenței Quatarului, până și Ordinul Bath al Regatului Unit al Marii Britanii. Romanul nu se uită la ele nici măcar în treacăt, deja concentrat pe ușa deschisă din stânga sa.

De partea cealaltă a holului, privi spre biroul pe a cărui ușă era prinsă o etichetă: „Șefa Staffului Prezidențial”. Luminile erau stinse, iar biroul gol.

Claudia plecase deja să ia masa de prânz. Bun. Cu cât erau mai puține persoane în jur, cu-atât era mai bine.

Luând-o la stânga, intră în biroul bine luminat care mirosea a popcorn proaspăt și a lumânare pe jumătate arsă cu aromă de vanilie și mentă. Din unghiul său, uitându-se la biroul ei, avea o priveliște perfectă a puloverului roșu mulat, cu un decolteu ce abia reușea să-i țină în frâu implanturile mamare vechi de zece ani.

Chiar înainte ca ea să poată măcar reacționa, Romanul apucă mânerul ușii, închizând-o ușor în urma sa.

— Mă bucur să te revăd, Bev, rosti el în momentul în care ușa se închise de tot. Se pare că-ți priește aerul de Florida.