79.

De aproape douăzeci și cinci de minute, Rogo stătea aplecat peste cutia pe care o ținea pe genunchi și răsfoia în tăcere fiecare foaie din dosarul deschis.

— Cine crezi că e mama? întrebă el într-un final în timp ce soarele se apropia de apus.

— Copilului lui Boyle? întrebă Dreidel uitându-se prin dosarul lui. Habar n-am.

— Crezi că era o persoană importantă?

— Ce vrei să spui prin importantă?

— Nu știu – s-ar fi putut culca cu oricine: una dintre consiliere… vreo tânără asistentă… prima-doamnă…

— Prima-doamnă? Glumești, nu? Crezi că nu am fi observat dacă doamna Manning – în timp ce se afla la Casa Albă – ar fi început să vomite, să se îngrașe și să se ducă brusc la doctor – ca să nu mai spunem dacă ar fi apărut într-o zi cu un copil care semăna cu Boyle?

— Poate că nu a făcut copilul. Putea foarte bine să…

— „Probleme de paternitate” înseamnă că acel copil s-a născut, insistă Dreidel trecând de partea cealaltă a mesei și luând o altă cutie. Ar fi scris „ABT” dacă ar fi crezut că s-a făcut avort. Și chiar și așa – prima-doamnă? Te rog… când a venit vremea să plece de la Casa Albă, a fost chiar mai supărată decât însuși președintele. În niciun caz nu ar fi riscat un scandal pentru o aventură stupidă cu Boyle.

— Pur și simplu vreau să spun că putea fi oricine, explică Rogo.

Când ajunse la mijlocul cutiei, dădu peste o mapă maro cu două fotografii înrămate. Scoțând rama de argint, se uită cu atenție la una din ele în care se afla Boyle cu soția și cu fiica sa.

Boyle și soția lui o îmbrățișau veseli în fața unei cascade pe fiica lor de șaisprezece ani, Lydia, care, în centrul fotografiei, părea că râde și țipa simțind stropii reci ca gheața udându-i spatele. Lângă ea, râzând și el, Boyle avea gura până la urechi și, în ciuda mustății dese, se vedea ca Lydia seamănă la gură cu tatăl ei. Un zâmbet larg, cu toți dinții. Rogo nu-și mai putea dezlipi ochii de la ea. O familie fericită…

— E doar o poză, îl întrerupse Dreidel.

— Ce? întrebă Rogo privind peste umăr.

În spatele lui, Dreidel se uita și el la fotografia familiei Boyle la cascadă.

— Asta e, e doar o poză, spuse el grav. Crede-mă, chiar dacă zâmbesc, asta nu înseamnă că sunt fericiți.

Rogo se uită în jos la fotografie, apoi din nou la Dreidel, care părea să strângă din dinți. Rogo cunoștea privirea aceea. O vedea în fiecare zi la clienții lui care primeau amenzi pentru depășirea vitezei. Fiecare avem păcatele noastre.

— Așa că mama copilului lui Boyle… începu Rogo.

— … poate fi oricine, aprobă Dreidel, fericit să revină la chestiune. Deși, cunoscându-l pe Boyle, sunt convins că este cineva de care nu am auzit niciodată.

— De unde știi? întrebă Rogo.

— Nu știu – doar că… atunci când eram la Casa Albă, așa era Boyle. Cu toate că era cel mai vechi prieten al lui Manning, nu a făcut niciodată parte cu adevărat din echipa lui. Era mai mult decât atât – era aici, spuse Dreidel ridicându-și mâna stângă la nivelul ochilor. Și credea că noi, toți ceilalți, eram aici, adăugă lovind cu palma dreaptă biroul.

— Ăsta-i avantajul de a fi Primul Prieten.

— Dar tocmai asta e – știu că a fost oarecum sanctificat atunci când a fost împușcat, dar, din câte îmi dădeam eu seama din interior, în timpul perioadei anterioare Boyle n-a fost prea bine văzut.

— Poate că atunci aflase Manning de copilul lui.

Pentru a doua oară Dreidel tăcu.

Nici Rogo nu mai spuse nimic. Scoțând a doua fotografie din cutie, desfăcu rama neagră, mată, și o puse pe birou. Înăuntru se afla o fotografie făcută de aproape, cu obrajii lipiți și zâmbind înspre cameră. Judecând după desimea mustății și a părului bărbatului, fotografia era destul de veche. Doi oameni îndrăgostiți.

— Ce mai ai acolo în afară de fotografii? întrebă Dreidel, întorcând puțin cutia și citind cuvântul „Diverse” pe eticheta principală.

— Tot felul de chestii de la birou, spuse Rogo golind cutia, scoțând o carte cartonată despre istoria genocidului, una despre moștenirea irlandezilor și o copie a unui manuscris după o carte foarte critică, intitulată Mitul Manning.

— Îmi amintesc când a apărut, spuse Dreidel. Îngâmfatul ăla nenorocit nu ne-a căutat niciodată să verifice veridicitatea afirmațiilor sale.

— Nu-mi vine să cred că mai păstrează toate porcăriile astea, spuse Rogo scoțând un permis de parcare pentru Centrul Kennedy, vechi de un deceniu.

— Pentru tine sunt numai niște porcării – pentru bibliotecă sunt fragmente de istorie.

— Să-ți spun ceva – chiar și pentru bibliotecă, porcăriile astea sunt numai niște porcării, spuse Rogo scoțând o grămada de chitanțe de la taxiuri, o bucată de hârtie pe care erau scrise instrucțiuni pentru a ajunge la Arena Stage, o confirmare pentru participarea la nunta cuiva, un desen mâzgălit cu cuvintele „Unchiul Ron” scrise frumos deasupra și un carnețel cu arc cu logoul echipei Washington Redskins pe copertă.

— Ce, ce, ce, ce naiba faci? îl întrerupse Dreidel.

— Cu ce, cu asta? întrebă Rogo arătând desenul.

— Cu ăla, insistă Dreidel luând carnețelul cu arc cu logoul echipei de fotbal.

— Nu înțeleg – pentru ce naiba ai nevoie de programul meciurilor?

— Nu e niciun program.

Deschizând carnețelul, Dreidel îl întoarse către Rogo, lăsând să se vadă un calendar zilnic pentru prima săptămână din ianuarie.

— E agenda lui Boyle.

Rogo își arcui sprâncenele și își trase o palmă pe frunte.

— Deci putem să vedem cu cine s-a întâlnit…

— Exact, spuse Dreidel, deja răsfoindu-l. Întâlniri, cine, ce… tot – și mai ales ce a făcut în noaptea zilei de 27 mai.