91.

— Wes, pleacă dracului de acolo! Acum! șuieră Boyle cu pistolul îndreptat spre O’Shea.

Din țeava pistolului iese un crâmpei de fum.

Alunecând în jos, cu spatele lipit de stâlp, O’Shea se prăbușește în genunchi. Încearcă disperat să se ridice, dar nu reușește. E deja în șoc. Nevrând să riște, Boyle se repede spre el și-i lipește pistolul de cap.

— Unde e Micah? întreabă el.

În genunchi, O’Shea scrâșnește din dinți și e evident că durerea îl copleșește.

— În cele din urmă i-ai aflat numele, nu-i așa? I-am spus că asta se va în…

— Te mai întreb o dată, amenință Boyle.

Luând pistolul de lângă capul lui O’Shea, împinge țeava în rana lui din umăr. O’Shea încearcă să țipe, dar Boyle îi acoperă gura cu palma.

— Pentru ultima oară, O’Shea! Unde se ascunde?

Scoțând siguranța, împinge și mai adânc țeava pistolului în rana lui O’Shea.

Corpul lui O’Shea tremură în timp ce face eforturi să vorbească. Boyle îi ia mâna de la gura.

— E… e mort, geme O’Shea mai supărat ca niciodată.

— Cine a făcut-o? Tu sau Romanul?

O’Shea ezită din nou, iar Boyle învârte pistolul în rană.

— Eu… eu… rage O’Shea cu o privire sălbatică în ochi. La fel cum o să fac și cu ti…

Boyle nu-i dă șansa să o facă și apăsă brusc pe trăgaci, împușcându-l în aceeași rană. Se aude un zgomot înfundat și o plesnitură, și o bucată de carne explodează în spatele umărului. Durerea este atât de crâncenă, că O’Shea nici nu mai apucă să țipe. Își dă ochii peste cap. Brațele îi atârnă moi.

Se prăbușește în față ca un sac de cârpe. În momentul în care atinge pământul, Boyle se apleacă deasupra lui ducându-i mâinile la spate și punându-i în jurul încheieturilor niște cătușe de plastic pe care le-a scos din buzunar.

— Ce… ce faci aici? întreb recăpătându-mi cu greu răsuflarea.

Cu un sunet sonor, cătușele se închid, ținându-i mâinile lui O’Shea la spate. Dacă Boyle ar fi vrut să-l omoare, ar mai fi tras o dată. Însă după modul în care-l leagă se pare că are alte planuri în ceea ce-l privește. Mai uimitor mi se pare modul în care se mișcă Boyle – trăgând de corpul lui O’Shea, lucrând cu atâta repeziciune… după felul în care i se încordează tricepșii sub hanorac… mi-e clar că s-a antrenat pentru asta.

— Wes, ți-am spus să pleci! urlă în cele din urmă Boyle întorcându-se înspre mine.

E prima oară când apuc să-i văd ochii. Chiar în lumina asta slabă sclipesc ca niște ochi de pisică. Căprui-deschis cu o pată albăstruie.

Undeva la distanță se aude o portieră trântită. Boyle sare spre stânga urmărind sunetul. Arbuștii înalți îi blochează vederea, dar după cum rămâne nemișcat, aplecându-se să asculte… se așteaptă să vină cineva.

— Trebuie să mergem! repetă înnebunit.

Culege în grabă pistolul lui O’Shea de pe jos și-l pune în buzunar.

— De unde ai știut c-o să fiu aici?

Nu-mi răspunde și-l rostogolește pe O’Shea ca pe un buștean întorcându-l cu fața în sus.

— Ajută-mă să-l ridic! îmi cere Boyle.

Fără ca măcar să mă gândesc, mă duc lângă el și-l apuc pe O’Shea de sub brațul stâng. Boyle îl apucă din dreapta.

— Mă urmăreai? adaug în timp ce-l punem pe O’Shea pe picioare.

Boyle ignoră întrebarea, trece în fața lui O’Shea, se apleacă și se lasă pe un genunchi. O’Shea se prăbușește peste el, iar Boyle îl ia în spinare ca pe un covor rulat.

— Ți-am pus o între…

— Te-am auzit, Wes. Dă-te la o parte din calea mea.

Încearcă să treacă pe lângă mine. Eu fac un pas ca să rămân în continuare în fața lui.

— Mă urmăreai, deci? Asta ca să dai de ei sau…?

— Ești atent la ce spun, Wes? Nico poate ajunge aici din moment în moment!

Mă blochez la auzul acestor cuvinte. Mi se usucă gura și jur ca toate glandele sudoripare din corpul meu încep să intre în funcțiune.

— Acum pleacă dracului odată de aici înainte să ne omori pe amândoi!

Clătinând din cap, Boyle trece grăbit pe lângă mine cu O’Shea pe umeri. Mă întorc și mă uit la el cum aleargă spre capătul pistei pentru câini.

— Unde-l duci?

— Nu fi idiot! strigă, uitându-se încă o dată înspre mine și asigurându-se ca am înțeles ce vrea să spună. Putem să vorbim mai târziu.

De la distanță, în timp ce se îndepărtează de mine, hanoracul negru al lui Boyle îl camuflează în întregime, mai puțin chelia. Atârnat pe umerii lui, același lucru se poate spune și despre O’Shea al cărui gât palid se bălăngăne în jos spre pământ. Boyle mai strigă ceva, dar nu-l aud. Imediat ce trec de linia copacilor, dispar în noapte. Soarele a apus deja. Iar eu am rămas din nou într-o liniște deplină. Șocat. Singur-singurel.

În spatele meu se aude trântindu-se o portieră. În stânga mea se aude țârâind un greier. Continuă să plouă mărunt și se aude o creangă trosnind. Apoi încă una. E mai mult decât suficient.

Întorcându-mă spre parcare, o iau la fugă cât pot de repede. Se aude închizându-se o altă portieră. Zgomotul e mult mai slab – ca și cum ar fi la capătul mai îndepărtat al parcării. Nu e momentul să risc. Ridicându-mi de jos portofelul, cheile de la casă și fotografia, mă reped spre stâlpii de iluminat, înapoi în parcare. Trec printre două mașini și văd că nu e nimeni acolo.

După ce-mi îndes portofelul în buzunar – și fotografia înapoi în șosetă, sub pantalon – alerg prin parcare cercetând pe rând capotele tuturor mașinilor. Deasupra fiecărui plafon metalic, luminile de sus reflectă circular picăturile de ploaie transformate în băltoace. În continuare nu se vede nimeni. Asta nu mă face să mă simt mai în siguranță. Dacă Boyle m-a urmărit tot timpul ăsta înseamnă că oricine ar pu… Nu, nu trebuie nici măcar să mă gândesc la asta.

Luând-o din nou la fugă, mă năpustesc spre mașina lui Lisbeth, deschid grăbit portiera și mă arunc pe scaunul șoferului. Mașina are în continuare motorul pornit. Telefonul meu se află în continuare în dreapta, sub frâna de mână.

Deschizând clapeta, formez frenetic numărul lui Rogo și bag în marșarier. Însă în timp ce ascult cum sună nu mă pot gândi decât la faptul că Rogo se află împreună cu… Și la nenumăratele întrebări pe care mi le-a pus Dreidel… Și cum – într-un fel sau altul – O’Shea știa că vorbisem cu Lisbeth. Eu și Rogo eram convinși că Dreidel nu avea cum să audă ceva din ultima noastră discuție, însă dacă ne-am înșelat…

Apăs cu degetul mare pe tasta de încheiere a apelului, închid repetându-mi în minte cuvintele lui Boyle. „Putem să vorbim mai târziu.” Mă uit în jos la ceasul digital de pe bord. O oră și patruzeci și cinci de minute, ca să fiu mai exact.

Cu degetul mare formez un alt număr și apăs pe accelerație spunându-mi că asta e singura soluție. Și chiar este. Indiferent ce-a făcut Boyle, chiar dacă m-a folosit ca momeală pentru Cei Trei, prin faptul că l-a capturat pe O’Shea și a aflat că Micah e mort, în cele din urmă ne-a pus într-o poziție avantajoasă. Așa că, în loc să mă duc la locul cu pricina azi la ora șapte – în loc să mă avânt în necunoscut –, trebuie să profit la maximum de această oportunitate. Chiar dacă asta înseamnă că trebuie să-mi asum niște riscuri.

Termin de format numărul și trebuie doar să apăs pe tasta de inițiere a apelului. Cu toate astea mă opresc. Și nu pentru că nu am încredere în ea. Ci pentru ca am. Rogo mi-ar spune probabil că n-ar trebui. Dar el nu a auzit-o cerându-și scuze. El nu a auzit durerea din vocea ei. Știa că mă rănise. Și asta o rănea pe ea.

Apăs tasta rugându-mă să nu ajung să regret hotărârea. Aud cum sună. Și sună din nou. Are posibilitatea de a vedea numărul celui care sună. Știe cine e.

Telefonul sună pentru a treia oară, iar eu mă îndrept spre partea din față a clădirii. Nu pot s-o condamn că nu răspunde. Dacă o sun, nu poate fi decât pentru că am neca…

— Wes? răspunde Lisbeth în cele din urmă, cu o voce mai caldă decât mă așteptasem. Tu ești?

— Da.

Nu e greu să-și dea seama ce se întâmplă după vocea mea.

— E totul în regulă? întreabă.

— Nu… nu cred, spun strângând cu putere volanul.

Nu ezită nici măcar un moment.

— Cum te pot ajuta?