29.

McLean, Virginia

Șchiopătând pe aleea alunecoasă și ținându-și pumnul lipit de piept, Romanul a privit ferestrele clasice ale clădirii în stil colonial, având o pancartă cu „De vânzare” în grădinița din față. Deși luminile erau stinse, asta nu îl făcu să încetinească. După ce-și ascunsese rana, băgându-și piciorul însângerat într-unul din pantofii vechi ai lui Nico – își fluturase insigna ca să forțeze ieșirea din spital, apoi dădu un telefon. Știa că Benjamin era acasă.

Așa că, atunci când ajunse lângă casă, apucă strâns balustrada rece de metal și coborî șontâc-șontâc scara scurtă din ciment. La capătul ei se afla o ușă de sub care se ițea o lumină difuză. Un semn mic deasupra soneriei anunța „Numai cu programări”. Romanul n-avea programare. Avea ceva mult mai valoros.

— Les? strigă el, abia reușind să se țină pe picioare.

Se sprijini de toc; nu-și putea simți mâna stângă aflată încă în aceeași mânușă îmbibată în sânge care-l ajutase s-o ascundă la spital. Piciorul îi amorțise de aproape o oră.

— Vin acum, rosti o voce înfundată din interior.

Se auzi yala păcănind și ușa se deschise, lăsând la vedere un bărbat păros cu o pereche de ochelari cu lentile bifocale pe nasul cărnos.

— OK, de ce-ai…? Oh, Isuse, ăla-i sânge?

— A-am nevoie de…

Înainte să apuce să mai spună ceva, Romanul leșină, căzând în față direct prin cadrul ușii. Ca de fiecare dată, doctorul Les Benjamin îl prinse. Cumnatul la nevoie se cunoaște.