51.

— Uite aici, spune Rogo, arătând spre coloana de litere de pe marginea dreaptă a careului. În spațiul liber…

Verific din nou coloana verticală de mâzgălituri și litere ce par puse la întâmplare.

— AMB? JABR? FRF? întreabă Dreidel. Habar n-am de la ce pot veni inițialele astea.

— Nu citi de la stânga la dreapta. Ci de sus în jos…

Rogo încercuiește cu pixul său coloana de sus până jos.

— M, A, R, J, M, K, L, B, spune Rogo, făcându-mă să tresar. Ia completați inițialele: Manning, Albright, Rosenman…

— Jeffer, adaug.

— Cine-i Jeffer? ne întrerupe Lisbeth.

— Eu, spune Dreidel.

— Moss, Kutz, Lemonick, adaug eu, continuând cu restul. Iar B…

— E de la Boyle, spune Rogo cu mândrie. Opt persoane, toate cu acces direct la Biroul Oval.

Lisbeth dă din cap în semn că da, încă studiind rebusul.

— Însă la ce i-ar folosi președintelui o listă cu numele celor mai importanți oameni din stafful său?

Ne uităm cu toții la Dreidel.

— N-am văzut-o în viața mea, spune el râzând. Însă din tremurul vocii sale, e singura dată când nu e fericit că e inclus pe o listă exclusivistă.

Deja impacientat, Rogo se ridică de pe scaun, ducându-se spre capul mesei.

— Manning a pus pe hârtie numele a opt oameni, după care le-a camuflat cu niște mâzgălituri, astfel încât să nu observe nimeni că sunt scrise acolo. Nu c-aș vrea să mă joc de-a Nancy Drew, însă întrebarea este ce au ei cu toții în comun?

Lisbeth trage hârtia înapoi spre central mesei. Mă uit în jos la lista cu nume. Lemonick era consilier pe probleme juridice la Casa Albă, Rosenman era secretarul de presă, Carl Moss era consultant pe probleme de securitate națională. Combinate cu Manning, Albright și Boyle, acestea erau cele mai mari nume pe care aveam – cavalerii mesei noastre rotunde.

— În mod clar, e o listă a puterii.

— Exceptându-l pe Dreidel, subliniază Rogo. Fără supărare, adaugă el, întorcându-se spre Dreidel.

— Erați cu toții implicați în vreun proiect în perioada aia? întreabă Lisbeth. Când era, în luna februarie a primului an de mandat?

— Nu eram acolo nici de-o lună, spune Dreidel.

Însă pe măsură ce înțelege cât de înalte erau pozițiile celor de pe listă, îi pot deja percepe schimbarea din voce.

— Poate că sunt cei pe care președintele voia să-i aibă la întâlnirile de dimineață – pentru PDB. Citind confuzia de pe fețele lui Lisbeth și a lui Rogo, explică: în fiecare dimineață la ora șase un curier înarmat vine de la cartierul general al CIA la Casa Albă cu o geantă-diplomat oficială, prinsă la încheietura mânii cu cătușe. Înăuntru are President’s Daily Brief{17} – raportul sumar al celor mai importante știri secrete, legate de ceea ce se întâmplă prin lume. Mișcările trupelor din Coreea de Nord… rețelele de spionaj din Albania… absolut orice este nevoie să știe președintele, află la prima întâlnire a zilei, el și alți câțiva, atent selectați.

— Da, însă cu toții știau cine era invitat la întâlnirile astea, subliniez eu.

— Au știut în cele din urmă, spune Dreidel. Însă, pe timpul acelor prime săptămâni, crezi că Rosenman și Lemonick n-au dat din coate să poată să intre și ei?

— Nu știu ce să zic, intervine Lisbeth, uitându-se ușor încruntată la listă. Dar dacă au scris doar inițialele, de ce ar fi fost atât de secretoși?

— Oamenii sunt secretoși când au motiv s-o facă, spune Dreidel. Și pare destul de clar că nu voiau să vadă și altcineva ce scriau.

— OK, bine – și-atunci care sunt lucrurile pe care ai putea să le scrii despre oameni tăi de la vârf, din staff sau așa ceva, pe care n-ai dori să le vadă nimeni altcineva? întreabă Lisbeth. Nu-ți plac persoanele respective… nu vrei să le ai acolo… te temi de ele…

— Și iată unde am ajuns – la esența șantajului, spune Rogo. Poate că vreunul dintre ei avea vreun secret…

— Sau știa un secret, adaugă Dreidel.

— Vrei să spui un secret despre președinte? întreb eu.

— Despre oricine, e și Lisbeth de acord.

— Nu știu, spun eu. La nivelul celor despre care vorbim – ăsta-i grupul de oameni despre care se presupunea că nu trebuie să ne facem griji că nu-și vor ține gura.

— În afară de cazul în care unul dintre ei te face să te îngrijorezi că nu-și poate ține gura, completează Dreidel fără să se mai gândească.

— Vrei să spui ca o listă a încrederii? întreabă Lisbeth.

— Bănuiesc că da – da sigur, răspunde Dreidel. Asta-i ceea ce aș vrea să știu dacă aș avea un staff nou.

Pentru prima oară se oprește și nu-și mai roade unghiile de la mâna sa îngrijită, cu manichiura făcută.

— Nu-s sigur c-am prins ideea, îi spun.

— Gândește-te la ceea ce s-a întâmplat în primele săptămâni în care am fost la Casa Albă. La autobuzul ăla cu bombă din Franța și la toate dezbaterile din țară care încercau să stabilească dacă, prin reacția sa, președintele luase incidentul destul de în serios. După care am avut parte de toate bobârnacele alea provocate de redecorarea Biroului Oval…

— Îmi aduc aminte, spune Lisbeth. A fost și articolul ăla din Newsweek despre covorul în dungi roșii… cum au spus că-l numise prima-doamnă?

— Gumă de mestecat în dungi, spune Dreidel sec. Explozia bombei și covorul ăla nepotrivit – astea au fost niște tâmpenii legate de neînțelegerile interne. „Vai, vai, căpitanul nu-și poate cârmi noua sa corabie…” Însă singurul motiv pentru care lucrurile astea au răsuflat în exterior a fost din cauză că un gură-spartă din staff s-a hotărât să le facă publice.

Lisbeth dă din cap aprobator, știind asta mult prea bine.

— Așa că ceea ce-l îngrijora cu-adevărat pe Manning la momentul acela…

— … era să afle cine era răspunzător pentru toate scurgerile de informații din interior, completează Dreidel. Când ai atât de mulți membri ai staffului luați de valul noii puteri, se găsește întotdeauna cineva care vrea să dea fuga și să se laude în fața prietenilor. Sau a presei. Sau a prietenilor care se întâmplă să lucreze în presă. Iar până când reușești să oprești scurgerile, povestioarele astea îți pun în umbră întreaga agendă de lucru.

— OK, spun eu. Ceea ce înseamnă că atunci când a fost făcută lista asta Manning îi vâna pe acei membri ai staffului din cauza cărora apăreau scurgeri de informații către presă?

— Nu pe oricine din staff, precizează Dreidel. Articolele alea conțineau informații pe care le puteau ști doar persoane de la nivelurile superioare ale staffului. Acesta era motivul pentru care Manning era atât de înnebunit. Una e când un stagiar spune că președintele poartă ciorapi desperecheați. Și cu totul alta să deschizi Washington Post și să citești pe prima pagină, cuvânt cu cuvânt, tot ce ai discutat pe timpul unei întrevederi cu cinci dintre cei mai de încredere consilieri ai tăi.

— Dacă despre asta era vorba, atunci de ce s-ar fi inclus și pe el pe listă? întreabă Rogo, în timp ce noi toți ne uităm din nou la careul de cuvinte încrucișate.

— Poate că era lista celor care au fost la o întâlnire anume – Manning, Albright, Boyle, etc. – după care n-au făcut altceva decât să încerce sa reducă numărul celor care lăsaseră să se scurgă o informație cu caracter privat, spun eu.

— Asta ar explica de ce mă aflu și eu pe listă, adaugă Dreidel. Deși poate că nu era vorba doar de scurgerile către presă.

— Atunci către cine? întreabă Lisbeth.

— Gândește-te din nou la ce ne-ai spus despre Roman și despre recompensa de șase milioane de dolari pe care ei nu i-ar fi aprobat-o. Și aceste propuneri de plată a informatorilor se regăsesc în PDB.

Dau din cap aprobator, amintindu-mi de vechile întâlniri de genul acesta.

— Nu-i o presupunere rea. Persoana care transmitea informații presei ar fi putut să-i spună și Romanului cine era responsabil de anularea plății sale.

— Și tu crezi că de-asta a fost Boyle împușcat? întreabă Lisbeth. Pentru că s-a opus ca Romanul să fie plătit?

— Eu, unul, aș crede asta, spune Rogo. Șase milioane de dolari sunt o grămadă de bani.

— Fără îndoială, admite Dreidel. Însă mi se pare destul de clar că, dacă vreți să știți cine e persoana de pe listă în care nu se putea avea încredere, aceea nu poate fi decât omul pe care, până de curând, l-am crezut mort. Știți voi, cel pe urmele căruia se află FBI-ul… cel ce rimează cu Doyle…

— Ăsta-i motivul pentru care am solicitat să ne fie transmise de la Biblioteca Prezidențială dosarele lui Boyle, spun eu. Au totul acolo, tot programul său, chestiunile de care era preocupat și la ce lucra, chiar și dosarul de personal, întocmit de FBI. O să avem fiecare foaie de hârtie care s-a aflat vreodată pe biroul lui Boyle sau care s-a scris despre el.

— Asta-i bine – deci doi dintre noi putem să mergem la bibliotecă, spune Lisbeth. Însă tot nu ne lămurește de ce o listă secretă pe care a făcut-o Manning în primul său an de mandat ar avea vreo legătură cu împușcarea peste trei ani a lui Boyle.

— Poate că pe Boyle îl îngrijora faptul că președintele n-avea încredere în el, spune Rogo.

— Nu, îl contrazice Dreidel. Potrivit celor spuse de amicii lui Wes din FBI, indiferent ce puneau la cale Boyle și Manning, erau amândoi băgați în asta.

— Ceea ce trebuie să fie adevărat, subliniez eu. Ambulanța… cu grupa sangvină pregătită… cum altfel ar fi putut Boyle să reușească să facă asta fără ajutor din partea lui Manning și a Secret Service?

— Deci ce vrei să spui? Că n-aveau încredere în nimeni altcineva de pe listă? întreabă Lisbeth, cu ochii deja ațintiți asupra lui Dreidel.

Dau din cap în semn că nu.

— Nu spun altceva decât că președintele Manning și Albright și-au petrecut una dintre primele lor zile la post încropind o listă cu numele a opt persoane cu care împărțeau accesul zilnic la cele mai bine păzite secrete din lume. Mai mult, prin păstrarea acelei liste într-un careu cu cuvinte încrucișate, au găsit o modalitate de a crea imposibilul: un document prezidențial care putea să conțină cele mai intime gânduri ale lui Manning, dar care n-avea să fie inspectat, catalogat, studiat sau văzut de oricine altcineva din anturajul său.

— Dacă nu cumva, desigur, din neglijență a uitat că a făcut câteva adnotări pe spate, spune Rogo.

— Ideea e că lista încă mai trebuie restrânsă, afirm. Și, din câte știu eu, pe lângă președinte, singurele persoane de pe listă care au fost pe pista de curse au fost Boyle și Albright – iar Albright e mort.

— Ești sigur că doar ei doi au fost acolo? întreabă Lisbeth.

— Ce vrei să spui?

— Te-ai uitat vreodată la vreo filmare de arhivă din ziua aceea? Poate ar trebui să arunci o privire să vezi dacă tot ceea ce crezi că-ți aduci aminte că s-a întâmplat se potrivește cu realitatea?

Dau din cap în semn că nu. La o săptămână după împușcături, când încă mai eram în spital, am surprins o secvență a unei filmări în timp ce butonam telecomanda. Fusese nevoie de trei asistente ca să mă calmeze în noaptea aceea.

— N-am văzut niciun fel de filmare, nici măcar o secundă, îi spun.

— Da, am înțeles că ăsta nu-i exact filmul tău favorit pe care să vrei să-l vezi acasă. Însă dacă într-adevăr vrei să știi ce s-a întâmplat, trebuie să începi investigațiile de la locul crimei.

Înainte să pot reacționa în vreun fel, se întinde spre biblioraftul gros și scoate o casetă video neagră.

— Spre norocul tău, am relații la stațiile TV locale.

În momentul în care se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre consola neagră unde se afla videorecorderul și televizorul, simt cum mi se pune un nod în gât și mâinile mi se umplu de transpirație.

Deja pot să spun că nu-i o idee prea bună.