63.

— Bine ați venit la Key West, spuse pilotul, trecându-și mâna prin părul blond și des.

Urmându-l pe ușa hidroavionului și pe scară spre pontonul plutitor alb ce servea ca punct de sprijin pentru avionul alb cu portocaliu, O’Shea și Micah abia așteptau că avionul să fie legat de doc.

— Cât stați? întrebă pilotul.

— Nu prea mult, răspunse O’Shea, de data asta atent să pășească exact unde trebuia.

Așteptând ca valurile provocate de hidroavion să se liniștească, sări de pe marginea pontonului plutitor și ateriză fără nicio problemă pe chei.

— Ai grijă însă…

— Nu vă faceți griji, strigă pilotul. Îi cunosc pe toți docherii de aici. Imediat ce leg pontonul mă ocup de chestia asta – n-o să afle nimeni de prezența noastră în aceste locuri.

— Ar trebui să sunăm din nou la biroul lui Wes, spuse Micah, câțiva pași în urma lui. Poate că a luat legătura cu ei.

— Nu a luat nicio legătură.

Urmărind labirintul de scânduri de pe lângă zecile de bărci și de iahturi care se legănau legate de chei, O’Shea nu încetini până ce ajunse la capătul William Street. Când Micah se opri lângă el, dintr-un bar aflat undeva la dreapta lor, în depărtare, începu să răzbată sunetul muzicii folk-rock acustice. O’Shea miji ochii încercând să distingă ceva în mulțimea de turiști care luau cu asalt magazinașele dispuse de-a lungul cheiului. De pe străzile laterale, un șir neîntrerupt de mașini și taxiuri înconjurau zona, aducând în permanență alți și alți turiști.

— La ce te…?

— Toate taxiurile sunt roz, izbucni O’Shea. Taxi!

În dreapta lor, un taxi roz strălucitor se opri scrâșnind din frâne. Deschizând portiera din spate, O’Shea se strecură înăuntru.

— Aveți și radio în mașinile astea?

Șoferul de taxi negru și pricăjit privi peste umăr la costumul bleumarin al lui O’Shea și apoi la Micah, a cărui cravată se legănă în timp ce acesta se aplecase în cadrul ușii.

— Nu-mi spuneți, v-ați pierdut portofelul într-un taxi roz.

— De fapt, mi-am pierdut prietenul, râse O’Shea binevoitor. Din fericire e destul de greu să treacă neobservat – are o grămadă de cicatrice pe o parte a feței. În plus, mai umblă și cu o roșcată. Deci, ce zici, adăugă el vârând o bancnotă de douăzeci de dolari între cele două scaune din față? Crezi că mă poți ajuta să dau de ei?

Șoferul rânji.

— La dracu’, omule, de ce n-ai spus așa de la început?

După o scurtă descriere făcută în emițător, o voce rară și înceată se auzi prin radio:

— Da, i-am văzut eu, Rogers. Băiatul cu cicatricele… I-am lăsat acum douăzeci de minute. Pe William Street la numărul 327.

— E departe de aici? întrebă O’Shea în timp ce șoferul se zgâia la el în oglinda retrovizoare.

— Puteți merge pe jos dacă vreți.

Micah sări înăuntru trântind portiera.

— Mergem cu mașina, spuse O’Shea îndesând o altă bancnotă de douăzeci printre scaune. Cât poți de repede.

— Ca și cum ar fi o chestiune de viață și de moarte, adăugă Micah.