86.

— Dar mâzgăliturile alea? spun studiind ce schițase Manning pe marginea careului.

— Asculți ce-ți spun? îmi strigă Lisbeth în telefon. Așa au vrut să pară – mâzgălituri neimportante și litere puse acolo la întâmplare ca să facă de neobservat inițialele ascunse. Dar dacă te uiți la acest nou careu, exact aceleași inițiale sunt înșiruite în exact aceeași ordine. Nu e nimic la întâmplare, Wes! Cele patru puncte… ovalul – Manning le folosea ca pe un fel de mesaj.

— Dar de ce ar…?

— Tu ai spus-o: orice politician are nevoie de aliați – și fiecare președinte trebuie să-și dea seama pe cine poate conta. Poate că ăsta era clasamentul pe care l-a făcut Manning celor apropiați. Știi, ca o ierarhie…

Dau din cap, fiind de acord cu logica ei, și mă uit din nou la listă adăugând numele reale.

— Și, fără supărare, adaugă Lisbeth, dar prietenul tău Dreidel? E un mare ticălos. Un nemernic – genul care bate prostituate și le izbește cu capul în oglinzi.

Ea povestește ce a aflat de la Violet, iar eu mă gândesc la femeia în halat de baie pe care am văzut-o în camera de hotel a lui Dreidel. Însă de la asta la violență…

— Ești sigură că femeia asta, Violet, e de încredere? întreb.

— Uită-te la listă, spune Lisbeth. Este scrisul lui Manning sau nu?

— Este, spun în timp ce simt că inima începe din nou să-mi bată cu putere.

— Exact. Așa că, dacă el este cel care a completat ierarhia asta, atunci calificativele pe care le-a acordat – cele patru puncte – crezi că în modul lui de evaluare asta înseamnă nota 10 sau nota 4 cu felicitări?

— Un zece, murmur uitându-mă la

— Absolut, un zece. El este cifrul. De fapt, sunt convinsă că cele patru puncte înseamnă un mare zece cu +. Uită-te cine altcineva a mai avut norocul să primească exact același calificativ.

Privesc lista încă o dată. E prima oară când realizez că Manning și Dreidel sunt amândoi evaluați cu cele patru puncte.

— Ala-bala-portocala… propun să-l sunăm imediat pe Dreidel, spune Lisbeth la telefon.

— Lisbeth, asta nu dovedește nimic. Și ce dacă a avut mai multă încredere în Dreidel decât în oricine altcineva?

— Așa e, în afară de cazul în care ar fi avut încredere în Dreidel să facă ceva ce n-ar fi făcut niciunul dintre ceilalți.

— Adică vrei să spui că Dreidel este cel care se ocupa de treburile murdare?

— Ai fost acolo, Wes. Vrei să-mi spui că președintele nu a avut niciodată probleme personale care trebuiau rezolvate?

— Da, dar de obicei astea erau treaba… spun și mă opresc brusc.

— Ce? Problemele astea cădeau în sarcina lui Boyle?

— Da, cam… cam așa ceva. Dar ce-ar fi dacă tocmai asta ar fi chestia. Ce-ar fi dacă problemele astea obișnuiau să fie rezolvate de Boyle…

— … și brusc nu i-au mai intrat în atribuții?

— Și brusc au început să-i intre în atribuții lui Dreidel, spun dând din cap. Nimeni nu ar fi avut cum să știe că președintele a făcut această schimbare, în afară de cazul…

— … cazul în care își vedeau calificativul pe listă, mă aprobă Lisbeth cu vocea întretăiată. Deci când Boyle a aflat asta, când a văzut că Dreidel și Manning aveau același calificativ…

— … a înțeles adevărata situație.

Acum o oră i-aș fi spus lui Lisbeth că și-a pierdut mințile – că era imposibil ca președintele și Dreidel să uneltească împreună. Dar acum… revăd cu ochii minții ultimele zece minute. Ce-a spus prima-doamnă… de ce l-a acuzat Boyle pe președinte… și ce-mi confirmă și Lisbeth… chiar dacă totul e numai pe jumătate adevărat… trag adânc în piept o gură de aer cald și umed, apoi scrâșnesc din dinți încercând să-mi domolesc respirația. Însă nu poate fi domolită. Pieptul mi se ridică și coboară rapid. Gâtul, fața – sunt ude fleașcă.

În capătul străzii, la colțul cu County Road, vad o mașină albă cu girofarul pornit pregătindu-se să se îndrepte spre mine.

— Pleacă dracului de acolo! spune Lisbeth.

— Plec acum.

Deschid portiera în grabă și caut cu înfrigurare în buzunare ca să-mi găsesc cheile. Am venit aici să mă confesez… să obțin ajutorul celui mai mare și mai tare. Dar acum – dacă președintele este Al Patrulea și Dreidel ne transformă fără probleme în următoarea masă a Leului… Bâjbâi încercând să bag cheia în contact, însă mâna îmi tremură atât de tare, că nu nimeresc deloc locașul. Încerc din nou. „Fir-ar al dracului, de ce nu vrea…?” Mai încerc o dată și vârful cheii alunecă pe metal ciupindu-mi degetul. Durerea este ascuțită, ca și cum m-aș fi înțepat cu un ac. Mi se umplu ochii de lacrimi, dar știu că nu e din cauza durerii. Sau cel puțin nu din cauza acestei dureri.

Mă îneacă plânsul. Îmi încleștez dinții sperând c-o să-mi treacă. „Nu, nu face asta… nu acum…” mă rog apăsându-mi capul cât pot de tare pe volan. Dar avându-l pe președinte în fața ochilor – de-a lungul tuturor acestor ani – nu numai că i-am aflat numărul de la pantofi și preferințele în materie de perne. Știu ce gândește: cine îl enervează, în cine are încredere, pe cine urăște, despre cine crede că încă se folosește de el. Îi cunosc scopurile, temerile, visurile și speranțele… și ce speram eu… Nu mă mai pot abține și corpul începe să mi se zguduie de hohote de plâns. După opt ani… zi de zi… „Doamne Dumnezeule – cum de nu mi-am dat seama cum este omul ăsta de fapt?”

— Wes, ești acolo? se aude în telefon vocea lui Lisbeth.

Respirând greoi și încercând în continuare să mă calmez, înghit în sec, îmi îndrept spatele și în cele din urmă reușesc să bag cheia în contact.

— O secundă, șoptesc în telefon.

Apăs pe accelerație și mai întâi simt roțile învârtindu-se în gol pe suprafața acoperită cu iarbă, după care aderă și mașina se pune în mișcare. Îmi șterg ochii de lacrimi și observ un meniu de la un restaurant chinezesc îndesat sub ștergătorul de parbriz. Ținând volanul cu o mână și coborând geamul cu cealaltă, pornesc ștergătoarele, mă ridic puțin, întind mâna și smulg meniul exact în momentul în care ștergătorul îl aduce spre mine. Însă în momentul când îl arunc pe scaunul din dreapta observ un scris familiar pe verso. Apăs pe frână brusc și mașina se oprește cam la patru metri de indicatorul STOP de la capătul străzii.

— Ai pățit ceva? întreabă Lisbeth.

— Stai puțin…

Mă întind să iau meniul. Scrisul e inconfundabil. Litere drepte aliniate perfect.

Wes, întoarce. Asigură-te că ești singur.

(Îmi cer scuze pentru melodramă)

Întorcându-mă în scaun, mă uit prin parbrizul din spate și-mi trag nasul. Poarta de la vila lui Manning este închisă. Trotuarele sunt goale. Iar pe rondoul acoperit cu iarbă ce desparte strada îngustă se află numai mașina bleumarin închiriată a celor de la Madame Tussaud.

— Ai uitat ceva? întreabă Lisbeth.

Încercând să citesc și restul notiței, abia reușesc să-mi opresc tremurul mâinilor.

Trebuie să afli și ce altceva a mai făcut. La 7 p.m.…

Fac ochii mari când văd locul de întâlnire. Ca mai-nainte, notița e semnată simplu. Vârful literei „R” este mai lung decât restul. „Ron.”

Simt în partea stângă a limbii un val de salivă dulce-acrișoară. Îmi ating buza și văd lichidul roșu aprins pe care-l am pe vârful degetelor. Sânge. Îmi mușcasem buzele atât de tare, încât nici măcar n-am simțit când mi-a crăpat pielea.

— Ce e, Wes? Ce s-a întâmplat? mă întreabă Lisbeth înnebunită.

Sunt pe punctul de a-i spune, dar îmi amintesc ce mi-a făcut.

— Wes, ce s-a întâmplat?

— Sunt bine, îi spun recitind notița. Doar că sunt foarte emoționat.

Urmează un moment de liniște. A fost mințită de cei mai mari maeștri. Eu nici măcar nu mă număr printre primii zece.

— OK, ce-mi ascunzi? întreabă.

— Nimic, pur și simplu…

— Wes, dacă e din cauza casetei, vreau să-ți spun că-mi pare rău. Și dacă aș putea cumva să repar ce-am făcut…

— Am putea să nu mai vorbim despre asta?

— Încerc doar să-mi cer iertare. N-aș fi vrut pentru nimic în lume să te rănesc.

— Nu m-ai rănit, Lisbeth. Doar m-ai tratat ca pe un subiect bun.

Încă o dată, tăcere. O afectează mai mult decât aș fi crezut.

— Wes, ai dreptate: ăsta este un subiect. Este un subiect foarte important. Însă vreau să înțelegi un singur lucru: asta nu înseamnă că pentru mine este doar un subiect și atât.

— Asta-i tot? o întreb eu. Compui un discurs frumos, sună bine la urechi și, gata, ar trebui să am din nou încredere în tine?

— Sigur că nu – dacă aș fi în locul tău nu aș avea încredere în nimeni. Dar asta nu înseamnă că nu ai nevoie de ajutor. Sau de prieteni. Și, dacă aș fi încercat să-ți fac un rău, când am găsit noul careu… când am dat peste povestea lui Violet și Dreidel… aș fi putut să-l sun pe redactorul-șef, în loc să te sun pe tine.

Mă gândesc un moment. Și mă gândesc și la prima noastră călătorie, cu elicopterul.

— Și-ți amintești târgul pe care l-am făcut atunci când mi-ai promis exclusivitatea asupra poveștii? întreabă. Lasă-l baltă. Renunț. Nu mă mai interesează.

— Vorbești serios?

— Wes, în ultimele zece minute nu mi-am scos carnețelul din geantă.

O cred pe Lisbeth. Cred că spune adevărul. Și sunt convins că încearcă să facă ce e bine. Dar după ziua de azi… după Manning… după Dreidel… la dracu’, după aproape toată lumea… singura persoană în care mă pot încrede sunt eu însumi.

— Cum a fost vizita la familia Manning? adaugă. Ți-au spus ceva care să-ți folosească?

Mă holbez la notița scrisă de Boyle și la semnătura cu R-ul prelung.

— Nu – doar chestiile obișnuite, răspund, recitind mesajul încă o dată în gând.

Trebuie să afli și ce altceva a mai făcut. La 7 p.m.