106.

Lisbeth își zgârie cotul în granitul zgrunțuros în momentul în care intră în piatra de mormânt de culoare gălbuie, cu crucea celtică deasupra.

— Spune-mi unde se ascunde Wes, îi ordonă Romanul cu pistolul atât de aproape de capul ei, încât își zări propria imagine reflectată distorsionat în capătul țevii.

Cum ea nu răspunse nimic, mai rosti întrebarea o dată, însă Lisbeth abia dacă-l auzea. Era concentrată total asupra siluetei din spatele Romanului unde prima-doamnă făcuse o față la fel de șocată ca și a lui Lisbeth.

Udă până la piele din cauza ploii mărunte, Lisbeth încercă să se dea și mai în spate, însă nu putu din cauza pietrei funerare.

— Wes? șuieră prima-doamnă ca o pisică furioasă către Roman. M-ai adus să-l văd pe Wes?

— V-am spus să rămâneți mai în urmă, doamnă, spuse Romanul fără să-și ia privirea sau pistolul de pe fața lui Lisbeth.

— Și eu ți-am spus să nu mă mai contactezi niciodată –, dar asta nu te-a împiedicat să-ți faci apariția la mine acasă – să intri în casa mea! Ai idee cât de riscant…? Se opri brusc când își dădu seama de grozăvia celor spuse. Doamne Dumnezeule! El, Wes, este acum aici? Cercetă cu înfrigurare aleea, trecând cu privirea peste pietrele din apropiere. L-ai adus aici ca să… De asta m-ai pus să-i dau biletul ăla?

Romanul se uită lung la Lisbeth și apoi îi aruncă o privire rece primei-doamne.

— Nu juca teatru pentru reportera asta, Lenore.

— Să joc teatru? În niciun caz… De ce nu mi-ai spus? urlă prima-doamnă mișcându-și umbrela la fiecare silabă.

Romanul râse încet și apoi rosti tăios cu vocea sa ușor răgușită:

— E la fel ca acum zece ani, nu-i așa? Adică, chiar voiai să știi?

Prima-doamnă tăcu și nu se mai auzi decât răpăitul picăturilor de ploaie pe umbrelă. Vizavi de ea stătea Lisbeth fără nimic care s-o ferească de ploaia deasă care-i udase părul și i-l lipise de cap.

— Vă rog, spuneți-mi că v-au șantajat, o imploră Lisbeth încruntată și cu vocea întretăiată.

Prima-doamnă n-o băgă în seamă, uitându-se în continuare în jur după Wes. Chiar în fața ei, Romanul rânji aproape insesizabil.

— Deci asta-i tot? Pur și simplu ați făcut-o? întrebă Lisbeth.

— Nu am făcut nimic, spuse doctor Manning răspicat.

— Dar ați știut. Asta-i ceea ce tocmai a spus el: chiar dacă ați ignorat asta, ați…

— Nu am făcut nimic! țipă ea. Au venit la mine prin intermediul Secret Service spunându-mi că mă pot ajuta în probleme de siguranță – că oamenii de la vârf din cadrul staffului ne trăgeau înapoi, fiindcă nu erau de acord să plătească pentru Blackbird și alte ponturi bune. Pe atunci… trebuia să arătăm că suntem puternici. Am crezut că fac un lucru bun!

— Prin urmare, ați făcut tot ce v-au cerut ei?

— Ai auzit ce ți-am spus? Erau din Secret Service! Erau de partea noastră! repetă ea cu o voce tunătoare. M-am gândit că ei știu cel mai bine – înțelegi? Nici nu mi-a trecut prin cap că ar… am crezut că fac un lucru bun!

— Până când? Până când Boyle a fost omorât și v-ați dat seama că ați fost înșelată? întrebă Lisbeth.

Fără îndoială, lucrurile puteau sta chiar așa. Însă asta nu explica de ce prima-doamnă continuase să tacă în zilele care urmaseră – sau cum atunci când fusese abordată de Roman – când la Casa Albă se desfășura o anchetă internă care încerca să afle dacă există vreo legătură între Boyle și grupul pe care începuseră să-l numească Cei Trei – cum putuse fi atât de naivă încât să nu-și pună nici măcar o întrebare cu privire la ce avea de vânzare Romanul? În niciun caz nu era specialistă în probleme de siguranță națională. De fapt, atât de aproape de data alegerilor – în special atunci când au început să coboare mult în sondaje – singura problemă asupra căreia trebuia să se concentreze orice primă-doamnă era să facă tot posibilul să contribuie la obținerea unui al doilea man…

— Ați vrut să câștigați, izbucni Lisbeth.

— Romanule, eu o să plec, spuse prima-doamnă întorcându-se pe călcâie și smucind cu degetul mic curelușa de pe mânerul umbrelei.

— De-asta nu l-ați denunțat niciodată, nu? Poate că voiați să-l credeți, poate pur și simplu v-ați prefăcut că nu pricepeți. Însă atâta vreme cât promitea să vă ajute cu problemele privitoare la siguranță – dacă vă putea propulsa înainte în sondaje, doar de data asta…

— M-ai auzit? urlă ea la Roman, aproape izbucnind în lacrimi.

— Și-au învățat lecția cu Boyle, nu? S-au apropiat de dumneavoastră cu o abordare mai subtilă. Și apoi Boyle a fost împușcat…

— Romanule, spune-i ca nu am știut! Nu am știut niciodată că vei face asta!

— Așa că au obținut tot ce voiau, adăugă Lisbeth. Un președinte în funcție rămas în urmă în sondaje… lovitura garantată ca urmare a unei tentative de asasinat a unui dement. Dacă totul mergea bine și președintele n-ar fi fost tras înapoi de mulțime, Cei Trei i-ar fi spus la revedere lui Boyle punându-vă în schimb pe dumneavoastră, noul lor membru neștiut, cu mult mai multă influență interioară decât Boyle, la locul potrivit pentru a-i da noi recomandări bune soțului dumnea…

Cu o mișcare rapidă a mâinii sănătoase, Romanul o izbi pe Lisbeth cu tocul pistolului în față. Din buza de sus începu să-i curgă sânge, iar capul îi zvâcni înapoi lovindu-se de piatra funerară. Înecându-se, înghiți ceva mic și zimțat. Pipăindu-și gingia cu limba își dădu seama că era dintele de lângă incisivul din față stânga.

Când acesta i se duse în jos pe gât, Lisbeth se aplecă în față ca și cum i-ar fi venit să vomite, iar apoi icni de două ori scuipând o gură de sânge pe pantofi și pe iarba udă.

La trei kilometri depărtare, se auzi țiuitul vag al unui tren care se apropia.

Holbându-se în pământ în timp ce icnetele îi aduceau tot sângele în cap, Lisbeth nici măcar nu auzi țignalul trenului. Mai mult, în timp ce ploaia făcea să-i curgă din păr, de pe bărbie și de pe nas picături dese și repezi, singurul lucru pe care-l auzi Lisbeth fură pașii Romanului care înainta.

— O să aibă nevoie de o ambulanță, Wes, strigă el calm în întuneric.

Aplecându-se către ceafa lui Lisbeth o apucă de păr, trăgând-o către el.

— Dă-te dracului la o parte! strigă Lisbeth.

— Rămâi în continuare ascuns, Wes! strigă Romanul, trăgând-o și mai tare de păr și dându-se înapoi o jumătate de pas.

Ca și cum voia să-și ia avânt.

Ultimul lucru pe care-l văzu Lisbeth fură picăturile de noroi de pe vârfurile pantofilor negri din piele de vițel ai Romanului. Și rotula genunchiului lui care se înalță cu viteză spre fața ei.