111.

— Nu – nu trage! strig eu, deja fugind spre el.

Se aude un șuierat extrem de puternic. Însă nu din arma sa. Ci din spatele meu.

Până să-mi dau seama ce se întâmplă, un șuvoi de sânge îi țâșnește din mâna dreaptă, chiar de sub încheieturile degetelor. A fost împușcat. La impact, propria armă a Romanului se lasă în jos.

Cu coada ochiului, o văd pe Lisbeth cum se pocnește peste umăr ca și cum ar omorî un țânțar. Pot să disting ceva de culoare închisă – sânge – care-i curge printre degete, la fel cum țâșnește apa dintr-un perete crăpat. Își ia mâna de pe umăr și și-o duce în sus în fața ochilor. Când vede sângele, se albește la față, iar ochii i se dau peste cap, intrându-i parcă în orbite. E deja inconștientă.

— La dracu’, ce mama mă-sii, la dracu’, strigă Romanul, aplecându-se în față, cu o mișcare bruscă și violentă, ținându-și mâna dreaptă, făcută praf, la piept.

În dreapta sa, prima-doamnă o ia din loc, fugind înapoi spre intrarea principală și dispărând în întuneric. Romanul suferă prea tare ca s-o mai oprească. În podul palmei, gaura nu-i mai mare decât o monedă de un penny. Însă semnătura inconfundabilă a stigmatului e acolo, la poziție.

— M-ai mințit! El e un înger! țipă Nico de durere din spatele cimitirului, de undeva de deasupra tufișurilor.

Își croiește drum spre noi, prin întuneric, cu arma în față, la vedere, gata pentru lovitura mortală. I se vede numai silueta. Nu pot să-i văd fața. Însă are brațul ferm, întins ca întotdeauna.

— O… o să ajungi în iad, șoptește Romanul în timp ce recurge la arsenalul religios. Ca Iuda, Nico. Ești Iuda acum.

După felul în care clipește Nico, e clar că-l aude. Însă asta nu-l face să încetinească.

— Legile Domnului au o viață mai lungă decât cei care le încalcă! insistă el în timp ce-și adună puterile. Soarta ți-e rescrisă acum!

Pe alee, Nico ține rozariul într-o mână și țintește cu arma în cealaltă.

— Nico, gândește-te la mama ta! îl imploră Romanul.

Nico dă din cap în timp ce lacrimile îi curg iar în șiroaie pe față.

— Asta fac, mârâie el, însă în timp ce țintește, se aude un zgomot puternic, ca un fâsâit, de undeva din spatele gardului cimitirului.

Pe șinele de cale ferată, un tren de persoane argintiu apare parcă de niciunde, deplasându-se cu o viteză incredibilă. Zgomotul e asurzitor. Urechile îmi pocnesc de la vacuumul produs deodată în aer. Pentru Nico, e de cincizeci de ori mai rău.

Încă se luptă cu zgomotul, strângând din dinți atunci când apasă pe trăgaci. Însă zgomotul este deja prea puternic. Brațul i se mișcă pentru o jumătate de secundă, împușcătura șuieră din armă, iar glonțul trece pe lângă umărul Romanului și spulberă o bucată din scoarța copacului din vecinătatea sa, făcându-l pe Nico Hadrian să își rateze ținta.

Pe fața Romanului revine un rânjet chinuit, în timp ce trenul își continuă drumul. Abia putând să-și țină arma în mâna dreaptă, aruncă umbrela într-o parte și-și trece arma în mâna stângă, cea bandajată. După cum îi tremură pumnul drept, e clar că-l doare. Nu-i pasă. Își îndreaptă umerii. Își fixează genunchii. În momentul în care își ridică arma și țintește, alerg deja spre el. La fel și Nico, care este la cel puțin nouă metri în spatele meu.

Romanul are timp pentru o singură împușcătură. Nu încape nicio îndoială cine e mult mai periculos.

Bum!

Când împușcătura explodează din arma Romanului, e acoperită de zgomotul trenului. În spatele meu, chiar deasupra umărului drept, aud un icnet gutural, din gât, în momentul în care Nico încasează lovitura în piept. Încă mai alergă spre noi. N-ajunge mai departe. După nici doi pași, picioarele i se împleticesc, iar ochii săi mult prea apropiați se lărgesc de tot, ca niște cercuri complete. Aplecându-se în față și pierzându-și echilibrul, corpul i se apropie de pământ. În cădere, scapă rozariul din mână. Nu se mai ridică.

Când Nico se prăbușește la pământ, Romanul își întoarce fața spre mine. Mă pun repede în mișcare. Luându-mi elan, mă izbesc de Roman ca și cum ar fi un manechin de placare a loviturilor, înconjurându-l cu brațele în jurul umerilor în timp ce mă ciocnesc de el cu viteză maximă. Impactul îl trimite înapoi, spre stânga. Spre surprinderea mea, simt ceva ca și cum ar avea o placă de metal lipită de piept. A învățat asta de la Boyle. Vestă antiglonț. Din fericire, împușcătura din mână l-a slăbit. Cădem peste umbrela aruncată pe jos, în noroiul din jur. Îl țin strâns de piept, încălecându-l precum un tăietor de lemne suit pe copacul proaspăt răpus.

În timp ce ne prăvălim la pământ, arma îi zboară din mână în iarba udă. Se lovește cu spatele de rădăcina copacului și apoi dă cu putere cu ceafa de o piatră cu suprafața zimțată și neregulată. Vesta îi e de ajutor când se lovește la spate, însă se strâmbă de durere în momentul în care capul i se izbește de piatră.

Mă sui pe el și, proptindu-i un genunchi în stomac, îl apuc pe Roman cu mâna stângă de gulerul de la cămașă, îl trag spre mine și-l pocnesc cât pot de tare cu dreapta, chiar deasupra ochiului. Capul i se lovește iarăși de piatra aceea neregulată, iar deasupra ochiului stâng i se deschide o rană mică. Strânge din dinți de durere, cu ochii mijiți ca să-și protejeze globul ocular. Plin de adrenalină, îl lovesc din nou, iar tăietura se înroșește și se lărgește și mai mult.

Cu toate astea, ce-i provoacă durere cu adevărat și face ravagii este piatra de sub cap. Cu fiecare pumn încasat, se aude câte un zgomot surd pe măsură ce aceasta sapă prin părul său negru, deasupra cefei. Încă resimțindu-se în urma împușcăturii, își trage mâna stângă, cea bandajată spre cap, încercând să se protejeze de impactul repetat cu piatra.

Dar nu renunț, îl lovesc iarăși. Și iarăși. Asta-i pentru toate operațiile. Și pentru că a trebuit să învăț să mestec pe stânga. Și pentru că nu mai pot să ling ce mi-a rămas pe buze…

Romanul își bagă mâna bandajată între cap și piatră. Cu mâna ridicată în aer, nu-mi dau seama că nu-și protejează capul de impactul cu piatra. Ci că o scoate de-acolo de jos, din noroi.

Oh, la dracu’!

Îl pocnesc cât de tare pot. Romanul își rotește brațul stâng asemenea unei bâte de baseball. În mână ține piatra aceea gri, cu zimți. Mă mișc repede. El se mișcă și mai repede.

Marginea ascuțită a pietrei îmi intră în bărbie asemenea unei lame din vârful unei rachete, făcându-mă să cad spre dreapta și să mă lovesc cu umărul de iarba udă de pe marginea aleii de piatră. Simțind gustul victoriei, Romanul e aproape sus. Proptindu-mă în picioare, mă chinui să mă ridic cât pot de repede, ca să ies de-acolo înainte ca el să poată să…

Mă lovește cu piatra, propriul berbec acum. Și asta e o lovitură puternică – chiar deasupra gâtului la baza craniului. Simt fiecare gram din greutatea pietrei. În timp ce mă poticnesc și mă las în față, fără să pot să-mi încetinesc mișcările, imaginea începe să mi se încețoșeze, după care clipesc din nou. Nu, nu leșina…

Cad în patru labe și pietricelele de pe aleea de piatră îmi intră în carne. Romanul este chiar în spatele meu. Respiră greu, pe nas. Dă cu picioarele în alee, făcând ca o ploaie de pietricele să mă lovească în spate.

— Ești…!

Mă apucă de spatele cămășii. Încerc să mă întorc, însă mă trage prea tare.

— Ești un om mort! urlă el, învârtindu-mă în loc ca la proba olimpică de aruncarea ciocanului și împingându-mă înapoi spre cavoul cu piatră șlefuită, cu un grilaj de bare de fier forjat în formă de X care protejează ușile de sticlă colorată în roșu și albastru.

Dacă mă lovesc de grilaj la viteza asta…

Aud un pârâit neplăcut în momentul în care mă lovesc cu coloana de el. O jumătate de duzină de ochiuri de geam se fac praf și pocnesc precum petardele de Crăciun, una chiar acolo unde capul meu se lovește de sticlă. Simt ceva cald și umed pe ceafă. Îmi dau seama că sângerez foarte tare.

În timp ce mă trage înainte, gâtul mi se înmoaie, iar capul mi se lasă pe spate. Ploaia pică cu încetinitorul și simt în ceafă un milion de ace de brad argintii și înghețate. Vederea mi se încețoșează din nou. Cerul devine din ce în ce mai…

— Nnnnnnnn, mă aud spunând, luptându-mă să-mi revin în timp ce mă târăște de lângă cavou.

Ținându-mă încă de cămașă, se uită rapid în jur. Lisbeth zace inconștientă. Prima-doamnă a plecat. Nico e prăbușit la pământ. Indiferent de ce pusese la cale inițial, acum Romanul trebuie să improvizeze ceva. Se uită atent de jur împrejur – după care întrezărește o soluție.

Mă trage cu putere, iar eu mă împleticesc, abia putând să mă țin pe picioare. Prinzându-mi capul sub brațul său, Romanul se întoarce cu totul și m-apucă de gât, după care mă trage peste aleea de piatră asemenea unui câine pe care-l scoți cu forța din sufragerie. Își ține încheietura încolăcită atât de strâns în jurul gâtului meu, încât mi-e aproape imposibil să respir. Încerc să mă sprijin în călcâie, însă piciorul drept mi-a alunecat. Cu toate astea, abia când traversăm aleea înțeleg care e destinația noastră. Pe diagonală, în spatele a două pietre funerare gri ale unei familii – soț și soție – văd un petic de iarbă care strălucește și este puțin mai verde decât restul pământului acoperit cu mușchi. La capătul celălalt, peticul de iarbă se rulează asemenea unui covor. Oh, Doamne! Asta-i o mochetă. Acolo unde mă trage – e un mormânt proaspăt săpat.