57.

Stând în fața ușilor din lemn de chiparos mediteraneean, de la intrarea în arcada de piatră de coral, sun la butonul soneriei în formă de perlă și-i ofer un zâmbet camerei de securitate îndreptate către noi.

— Cine e? întreabă o voce suavă de femeie prin interfon, deși abia ce ne-am auzit acum trei minute când ne-am oprit prima oară la arbuștii înalți de șase metri și la porțile din fier forjat care protejau proprietatea.

— Doamnă Sant, sunt Wes Holloway, spun eu la interfon. De la biroul președintelui Manning.

Cu un clic, ușa de la intrare se deschide prin telecomandă. La trei metri distanță o femeie tânără cu niște sprâncene perfect arcuite, cu mult ruj pe buze și un păr blond ce-i flutură exact ca într-o reclamă la șampon se îndreaptă spre noi. Poartă un pulover de cașmir de culoarea piersicii cu un decolteu suficient de adânc care să justifice titlul de soție-trofeu. Și la fel ca mai toate soțiile-trofeu din oraș, are niște sâni perfecți și adevărați, exact ca brățara de diamante care-i acoperă în mare parte încheietura.

Îngrijorat că nu mă vede, dau să intru. Lisbeth mă trage de spatele cămășii, ținându-mă pe loc. Protocolul spune că se presupune că trebuie să aștept să fiu invitat înăuntru. Și când ai atât de mulți bani, protocolul face legea.

— Ce bine-mi pare să vă revăd, spune doamna Sant cu un accent australian, chiar dacă nu ne-am văzut vreodată.

Asemenea majorității soțiilor din Palm Beach, știe cel mai bine când să-și încerce norocul.

Când ajunge în cele din urmă în pragul ușii, îmi studiază fața, după care-și aruncă privirea rapid peste umărul meu la mașina rablagită a lui Lisbeth. Din nou, atitudine tipică pentru Palm Beach. Mai întâi judeci pe cineva și abia apoi te ții de amabilități.

— Presupun că președintele nu este cu dumneavoastră, adăugă ea, uitându-se în continuare la mașină.

Până în momentul în care termină cu mine se pare că nici măcar nu a observat-o pe Lisbeth.

— Nu, de fapt o să se întâlnească cu noi în…

— Domnișoara Dodson? întreabă ea emoționată, apucându-i mâna lui Lisbeth ca și cum ar fi cerut-o de nevastă. Oh, ne-am cunoscut în noaptea aceea la familia Alsop. Îmi pare rău, adăugă ea, punându-și mâna pe piept. Eu sunt Cammie Sant – iar soțul meu este Victor, explică ea ca și cum astea sunt singurele prezentări de care are nevoie. Oh, ce minunat! Vă citesc în fiecare zi! Intrați, poftiți, intrați…

Nu știu de ce sunt surprins. Când ai de-a face cu acest segment al societății, în fișa postului tău e inclusă și sarcina asta neplăcută de a trebui să fii amabil cu toți fandosiții și cu toate sclifositele. Însă în loc să se bucure de acest moment, Lisbeth se face mică, încetinind în mod conștient până când ajunge cu un pas în spatele meu la intrarea în anticamera.

— O, iar faptul ca ați menționat-o pe Rose DuVall… ați făcut foarte bine. Știam cu toții că soțul ei fusese cel care-i târâse pe copii la tribunal.

Lângă mine, Lisbeth se uită într-o parte, chinuindu-se să nu aibă contact vizual cu gazda. La început, mă gândesc că e vorba de modestie. Însă faptul că-i cade fața… că-și scarpină nervoasă pistruii de pe gât… Știu foarte bine cum arată rușinea atunci când o văd. Mai ales când vine din neîmplinirea propriilor așteptări.

— O, și vă rog să ignorați deranjul, adaugă Cammie, conducându-ne prin somptuoasa cameră de zi decorată în stil mediteraneean și arătându-ne acoperitoarele albe ce atârnau peste fiecare piesă de artă de pe pereți. Juriul o să vină mâine.

Acum doi ani, foștii proprietari ai spectaculoasei case a lui Cammie, cu paisprezece dormitoare și șase mii de metri pătrați, fuseseră uciși cu brutalitate de singurul lor fiu. Odată părinții morți, casa îi fusese vândută lui Cammie și soțului ei, unul dintre moștenitorii averii Tylenol, care, după cum se vehiculase, fuseseră atât de disperați să facă vâlvă pe scena mondenă din P.B., încât se grăbiseră s-o cumpere cu douăzeci și șapte de milioane chiar înainte ca urmele de cretă care marcau contururile cadavrelor de pe dușumelele din lemn de chiparos să fi fost curățate.

— Cearșafurile au fost ideea lui Victor, explică Cammie. Știți, cu juriul care trebuie să treacă pe la fosta scenă a crimei, ne-am gândit… că atunci când vine vorba de colecție… că n-avem nevoie să știe toată lumea câte Francis Bacon avem.

Și-și ridică o sprânceană spre noi.

Dau din cap aprobator, uitându-mă la dezolantele cearșafuri albe. Călătorind alături de președinte, fusesem într-o mulțime de case de milionari având un Rembrandt, un Monet sau un Warhol pe perete. Unii aveau chiar două sau trei. Însă aici – pe măsură ce înaintam și ieșim din camera de zi, luând-o prin bibliotecă, prin camera de biliard din spate, vopsită în roșu-aprins, număr cel puțin treizeci de tablouri acoperite.

— Bineînțeles. Bineînțeles că vreți să fiți discretă, spune Lisbeth, ridicându-și în cele din urmă privirea.

Îndreptându-se brusc spre ușile de sticlă ce dau afară, în curtea din spate, Cammie face stânga împrejur la auzul cuvântului „discretă”. O femeie mai puțin sofisticată ar fi luat-o ca pe o amenințare. Nu-i așa. Iar Cammie nu este mai puțin la nimic. Trăgând de partea de jos a puloverului ei de culoarea piersicii, și-l întinde peste abdomenul plat și-și zâmbește în barbă. Acesta-i visul oricărei amfitrioane, ca regina bârfelor locale să-i fie datoare cu ceva.

— Uitați ce e, eu una am de făcut niște comisioane – ce plăcere să vă cunosc, adăugă Cammie, din fericire scuzându-se să plece. Tommaso este afară, în spate. O să aibă el grijă de dumneavoastră.

Cu o răsucire a mânerului sferic de alamă cu temă antică, ușile de sticlă se deschid larg, scoțându-ne afară pe o potecă de piatră ce ne duce dincolo de piscina cu apă sărată, printr-o grădină plăcută, cu plante și alei dispuse și aranjate geometric, și pe lângă o livadă de fructe plină cu mirosul dulceag al grapefruiturilor, mandarinelor și lămâilor de Persia.

— Sunt superficială dacă-i urăsc puțin fundul perfect, întărit la ședințele de yoga? întreabă Lisbeth în timp ce trecem pe lângă un lămâi. Sau ar trebui să mă mulțumesc s-o disprețuiesc doar pentru faptul că acum îi sunt datoare cu o favoare?

— Dacă vrei să fii mai exactă, de fapt îi datorăm două favoruri, spun eu arătându-i cu degetul încotro ne îndreptăm.

Dincolo de livadă, dincolo de amfiteatrul de piatră, chiar și dincolo de parcela de iarbă tunsă perfect, de mărimea unui teren de fotbal, ce ne conduce în jos spre apă, stă un mega-iaht de 50 de metri, curat, cu trei punți, vopsit în negru și crem, mai înalt decât oricare altă ambarcațiune care plutește în spatele său în curenții calmi ai Lacului Worth. Pequod, stă scris cu litere aurii pe oglinda pupa a navei. Până când nu ajungem lângă el, nu pot să apreciez cât de mare este iahtul ăsta – de la prova la pupa poți să parchezi trei autocamioane unul după altul.

— Ești sigur că-i destul de rapid? întreabă Lisbeth, dându-și capul pe spate și apărându-și ochii de soare.

Nu se referă la ambarcațiune. La cât de repede trebuie să ne mișcăm, n-avem timp pentru o călătorie de plăcere. Și nici nu ne putem permite să riscăm să ne îndreptăm spre aeroportul local și să fim depistați după documentele de identitate și biletele de avion. Mă dau doi pași înapoi să am o imagine mai clară a țintei noastre. Stă acolo, pe puntea eliport dinspre pupa, cu cele trei pale ale elicei arcuite ușor în jos.

Cu mașina ar fi durat mai mult de patru ore. Cu hidroavionul ar fi durat o oră și patruzeci de minute. Însă ce să zicem de un elicopter construit în Franța, cu două turbine, unde nu pierzi timp cu îmbarcarea, cu taxiul sau statul în sala de așteptare, căci este parcat la bordul unui iaht? O să ajungem acolo cel mai probabil într-o oră. O grămadă de timp ca să obținem ce ne trebuie și să ne întoarcem pentru a ajunge la timp diseară la reședința lui Manning.

— Arătă minunat, nu? întreabă cu voce tare un bărbat cu un accent puternic spaniol.

Scoțându-și capul de undeva de deasupra balustradei, Tommaso se uită în jos la noi de la marginea punții.

— Vine și președintele cu noi, nu?

— Nu, spun eu, ridicându-mi și mai mult capul în sus. Se va întâlni cu noi acolo.

Tommaso dă indiferent din mână. Purtând o geacă de pilot a marinei și o cămașă cu dungi albe și albastre, e îmbrăcat ca un angajat, ceea ce înseamnă că e obișnuit cu tot felul de fițoși răsfățați care se răzgândesc în ultimul minut.

— Haide, hai să mergem, adaugă el, arătându-ne cu palma în sus o scară metalică ce duce spre puntea principală.

În câteva secunde, suntem la bord.

De-asta îl sunasem pe Oren din prima. Când am fost în Arabia Saudită, Oren găsise un șeic care fusese fericit să-i împrumute președintelui avionul său cu reacție. Când zburasem spre Carolina de Nord în vacanță, găsise un moștenitor al familiei Kentucky Fried Chicken să facă același lucru. Nu e vorba de snobism. Asta-i slujba lui Oren. Ca director responsabil pe probleme de turism, e aici să noteze numele fiecărei persoane care-i spune fraza cel mai adesea folosită când e vorba de vreun fost președinte al SUA: „Anunțați-mă dacă aveți vreodată nevoie de ceva”.

În majoritatea călătoriilor, președintele are nevoie de intimitate. Astăzi și eu am nevoie de același lucru.

După cum era de așteptat, Oren ezitase. Însă când îi spusesem că am probleme cu respirația… că evadarea lui Nico… că doar văzându-i fața la știri… și durerea mea din piept… „Te rog, Oren, știi că n-aș cere niciodată așa ceva. Trebuie doar să evadez puțin de-aici… cât mai repede posibil…”

În afară de slujba de la președinție, cele mai puternice cărți pe care le puteam juca erau compasiunea și sentimentul de vinovăție. După aceea, dăduse un telefon, iar donatorii mai recenți, catalogați drept NBF, Victor și Cammie Sant fuseseră onorați, doar onorați, să-și ofere elicopterul personal președintelui și staffului acestuia. Nu fuseseră puse niciun fel de întrebări, nu trebuise completat niciun plan de zbor, nu exista posibilitatea de a fi descoperiți.

— Bine ați venit la bordul lui Pequod, spune Tommaso în momentul în care ajungem la capătul scării metalice și ne suim la bordul iahtului.

Pe puntea eliport, cu un declic, deschide ușa elicopterului asortat cu restul navei, tot de culoare negru cu crem.

— Sunteți gata să călăriți balena albă? Turnul de control Palm Beach, aici elicopterul cu indicativul doi-șapte-nouă-cinci-Juliett, gata de decolare, spune Tommaso în stația radio.

— Șapte-nouă-cinci, răzbate prin radio o voce calmă. Decolați pe propriul dumneavoastră risc.

Lisbeth se uită la mine auzind dialogul prin intercom, după care se lovește cu genunchii de panoul de plexiglas care separă cabina unde ne aflăm – cu cele patru scaune de piele – de cele două scaune din față de lângă pilot.

— Pe propriul nostru risc? strigă ea la Tommaso, acționând un comutator al sistemului intercom.

— E-n regulă, domnișoară. Astea-s regulile, explică el, în timp ce apasă pe un buton pentru a porni primul motor.

În spate, chiar deasupra capetelor noastre, la coada elicopterului, o gură de evacuare bubuie în timp ce începe să prindă viață. Sar în sus la zgomotul produs, mult mai rezonant decât o împușcătură.

Peste câteva secunde, Tommaso apasă pe alt buton, pornind și cel de-al doilea motor. O a doua gură de evacuare parcă explodează, după care pulverizează un nor înecăcios. Sar din nou în sus, uitându-mă peste umăr, chiar dacă știu că nu-i nimeni acolo. Clipesc întruna din ochi.

— Ia o gură de aer, spune Lisbeth, aplecându-se spre mine și apucându-mă de încheietură.

Elicopterul vibrează de îndată ce palele încep să se învârtă. Vrrrrrr… rrr… rrr… asemenea unei mașini de curse alergând în jurul pistei.

— Încearcă să-ți imaginezi că e Marine One, spune ea, referindu-se la elicopterul cu care obișnuiam să călătoresc la Casa Albă.

Mă întorc spre hubloul mare din dreapta și-mi țin respirația. Nu m-ajută la nimic. Mă chinuie o senzație acută de vomă.

Vrrrrr… rrr… rrr – palele încep să prindă viteză. Lăsându-mă și mai aproape de hublou, îmi lipesc fruntea de sticlă. Palele se învârt atât de repede, încât dispar undeva deasupra noastră.

— Wes, îți jur că nu-i nimeni acolo afară. Totul e bine.

Crede că mă uit la terenurile înverzite ce duc înapoi spre conacul în stil mediteraneean al familiei Sant. Însă ceea ce urmăresc eu, uitându-mă la fiecare copac, tufă și chiar la statuia grecească de pe vremea Renașterii, e să văd dacă ne-a urmărit cineva. Însă pe măsură ce elicopterul se desprinde și decolează de pe puntea eliport, singurul lucru pe care-l mai văd pe geam este propria reflexie.

— Și tu voiai să stai toată ziua într-un birou, îmi reamintește Lisbeth, sperând să-mi descrețească fruntea în timp ce urcăm direct în sus, spre cerul albastru, iar iahtul familiei Sant se micșorează sub noi, văzând cu ochii.

— La revedere, bogătașilor cu viețile voastre perfecte, care mă faceți să mă simt neînsemnată și grasă, gata, am plecat să ne punem pielea-n saramură!

Rămânând tăcut, îmi țin în continuare capul lipit de geam. La capătul nisipos al golfului Palm Beach, acolo unde Lake Worth se varsă în Oceanul Atlantic, apa de un albastru-verzui strălucitor se întinde spre orizont, culorile sale fiind mult mai fascinante decât coada unui păun. De-abia dacă bag de seamă.

— Haide, Wes, ar trebui să zâmbești, adaugă precipitat Lisbeth. Avem o pistă care să ne ducă la Roman, câteva indicii legate de careul de cuvinte încrucișate, Rogo și Dreidel sunt pe cale de a descoperi cele mai recente informații cu privire la Boyle, iar noi, datorită unei idei geniale de-ale tale, zburăm într-un elicopter de trei milioane de dolari către singura persoană care, aflându-se în ziua respectivă în cel mai bun loc posibil, ne poate lămuri ce s-a întâmplat atunci pe pistă. Nu spun c-ar trebui să faci comandă de confetti și să programezi parada victoriei, însă categoric nu poți să stai acolo bosumflat pur și simplu.

Cu capul încă lipit de geam, închid ochii și derulez în minte înregistrarea video. N-o să înțeleagă niciodată.

— Ascultă, știu că ți-a fost greu să te uiți la caseta aia…

Îmi lipesc capul și mai tare de geam.

— … și să te vezi fără cicatrice.

Spre deosebire de marea majoritate a oamenilor, ea nu se dă înapoi înspăimântată când spune asta, căci pot s-o simt cum se uită – și nu se holbează – la mine. Elicopterul se balansează ușor când întoarce, îndreptându-se spre sud, de-a lungul liniei coastei aurii, după care o taie rapid spre dreapta, spre uscat, spre sud-vest deasupra valurilor de verdeața de la terenul de golf al clubului exclusivist, frecventat de cei bogați. La o sută cincizeci de metri înălțime, suntem la fel de sus ca un avion care se pregătește de aterizare. Mașinuțele de golf mișună pe terenul de iarbă ca niște furnicuțe albe, în timp ce gropile cu nisip apar în peisaj asemenea unei mulțimi bej de mini-piscine rotunde pentru copii. În câteva minute, casele din Palm Beach cu fațada spre plajă și iahturile ce-ți taie respirația fac loc mlaștinilor maronii, acoperite cu mușchi și pline de țânțari din Everglades. Peisajul se schimbă al dracului de repede.

— Nu spun decât că, adaugă ea, indiferent prin ce-ai trecut… ești același om.

Uitându-mă afară pe geam, văd cum firele de stuf ies în evidență, răzlețe, și se leagănă deasupra apelor maronii și nu prea adânci din Everglades.

— Nu-i vorba de fața mea, izbucnesc eu.

Ignorându-mi chipul reflectat în geam și trăgându-mă ușor înapoi, mă folosesc de reflexia din geam ca să mă uit peste umăr. Lângă mine, Lisbeth nu se mișcă, continuând să mă privească cu atenție, fără ezitare, studiindu-mi fața.

— Ai văzut caseta, adaug eu. Felul în care m-am dat jos din limuzina aia… făcând cu mâna mulțimii… legănatul acela din umeri, plin de mândrie…

— Ești mai bine așa, fără. Arătai ca Dreidel.

— Vezi, tocmai asta-i ideea. Când am văzut caseta… când m-am văzut pe mine așa cum eram înainte… nu-mi lipsește numai fața mea de-atunci. Ceea ce-mi lipsește – ceea ce mă întristează – este fosta mea viață. Asta-i ceea ce mi-au luat, Lisbeth. Poți să vezi asta pe casetă: un puști infatuat, în vârstă de douăzeci și trei de ani, mergând țanțoș așa cum poate s-o facă numai un puști infatuat de douăzeci și trei de ani. Dacă mă întorc în timp, atunci când îmi imaginam viitorul, de la Casa Albă încolo – gândul îmi zbura atât de repede și de departe, încât nici măcar nu puteam să-mi aleg următoarele coordonate. Mi se părea posibil orice pe lumea asta. Vreau să spun că asta îți propui, corect? Și alergi, alergi și iar alergi în această cursă – după care, într-o zi stupidă, cu un ricoșeu stupid… Bărbia începe să-mi tremure, însă după toți acești ani știu exact cum să strâng din dinți ca să-mi ascund tremuratul… Să descopăr că n-o să ajung niciodată mai departe de-de-de… de jumătatea drumului. Tremurul a dispărut. Nu prea aduce cu o victorie. Asta-i viața mea. Undeva la jumătatea drumului.

În reflexia din geam, Lisbeth își bagă o șuviță cârlionțată din părul ei roșcat după ureche.

— Ai ajuns mai departe de jumătatea drumului, Wes.

— De ce, fiindcă-i cumpăr președintelui Coca-Cola dietetică și știu pe care dintre prietenii săi îi urăște? Rogo mi-o spune de ani de zile, însă nu l-am ascultat. Ar fi trebuit să fie doar o rampă de lansare. Într-un fel sau altul, a devenit o destinație. Oare poți să înțelegi cât de patetic trebuie să fii să lași să se întâmple una ca asta?

— Probabil la fel de patetic ca atunci când accepți o slujbă în care scrii la rubrica mondenă, deși în realitate visul tău era să provoci lumea cu subiecte noi, să fii reporter de investigație.

Pentru prima dată de la decolare, îmi desprind privirea de la geam și mă uit la Lisbeth.

— Asta-i cu totul altceva, îi spun eu.

— Nu, nu e, îmi răspunde ea aproape strigând. Mi-ai văzut biroul – toate scrisorile alea de pe pereți…

— Cele scrise tatălui tău.

— Nu lui. Ci despre el. Acele scrisori sunt dovada, Wes. Sunt dovada că poți să folosești slujba asta ca să schimbi cuiva viața în bine. Sunt dovada că există o putere în a relata lucrurile. Și ce fac eu cu puterea aia? Îmi petrec fiecare zi în parte încercând să găsesc subiecte de doi bani legate de divorțurile locale, de reputația celor care frecventează cluburile exclusiviste și de tot felul de situații jenante, de genul cine a căzut sub masă la Morion’s? Când am acceptat slujba asta, mi-am promis mie însămi că o să fie pentru un an sau doi, doar atâta cât să pot să-mi hrănesc pisicile. Asta era acum șapte ani, Wes, spune ea mai serioasă ca niciodată. Și știi care-i partea cea mai proastă?

— Că ai renunțat la visul tău?

Dă din cap în semn că nu.

— Că pot să plec în orice moment.

În timp ce o studiez, își scarpină pistruii de pe obraz.

— Și totuși, e cu totul altceva, insist eu, întorcându-mă iar cu fața la geam. Țelul meu este să merg pe stradă și să trec neobservat. Cel puțin tu ești aceeași persoană care a fost dintotdeauna.

Își schimbă poziția în scaun, iar pielea scaunului scârțâie sub ea.

— Tatăl meu obișnuia să spună că Dumnezeu face crăpături în toate cele. Și că ăsta-i modul în care răzbate lumina.

— Da, tatăl tău a furat zicala asta dintr-un cântec vechi al lui Leonard Cohen.

— Asta n-o face mai puțin adevărată.

Mă uit pe fereastră la marea de iarbă, o combinație de verde cu fire maro încolăcite și răsucite prin apă ca un cap cu părul ud. La aproape treizeci de metri mai jos, cerul e brăzdat de un stol mic de pasări albe.

— Ăia-s bâtlani? întreabă Lisbeth, aruncându-și privirea pe geamul de lângă ea.

— Egrete, îi răspund eu. Au ciocurile mai negre și mai ascuțite.

Uitându-mă în jos, mă gândesc la pasărea mea, Lolo, și la cât de mult s-ar fi bucurat de priveliște. După care-mi amintesc că nu poate zbura. Nu atâta timp cât are aripile tăiate.

Pentru a doua oară, mă întorc de la fereastră și mă uit peste umăr la Lisbeth. Gâtul ei e plin de pistrui.

— Îți displace chiar atât de mult slujba asta a ta? o întreb eu.

— Luna trecută nu m-am dus la întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului din cauză că la mica biografie din program, în dreptul meu, au trecut „regina bârfelor”. Știu că sună a clasa a șaptea, însă n-am… n-am putut să-mi arăt fața pe-acolo.

— Imaginează-ți cum e cu astea, o necăjesc eu, întorcându-mi capul astfel încât să aibă o imagine clară a cicatricelor mele.

— Oh, Doamne, Wes, știi că n-am…

— Știu, îi spun eu, afișând cel mai bun zâmbet pe care pot să i-l ofer.

Ca de obicei, jumătatea din dreapta a gurii mele nu se mișcă. Însă numai de data asta, în timp ce partea stângă a feței se ridică spre plafonul habitaclului elicopterului, mi se pare că-i suficient și-atât.