88.

În timp ce ploaia ușoară intra în mașină prin trapa deschisă, Nico viră de pe autostradă tăind calea unui Lexus alb și urmărind rampa de ieșire către Okeechobee Boulevard.

— Edmund, îmi mai spui o dată adresa? întrebă Nico, aranjând din nou pătura pe pieptul lui Edmund în timp ce se apropiau de lumina roșie a semaforului de la capătul rampei.

„Okeechobee Boulevard, numărul 8385.”

Dând din cap, Nico se aplecă peste volan ca să vadă mai bine strada perpendiculară din fața lui. În dreapta, câteva mașini treceau pe lângă o benzinărie și un atelier de reparat mașini de tuns iarba. În stânga, apa albăstruie a Clear Lake oglindea clădirea Performing Arts Center, în timp ce un indicator verde de autostradă arăta spre dealurile frumoase ce se înălțau în depărtare. În fotografia pe care o furase Nico, Wes era distrus, dărâmat, corupt de atingerea lui Boyle. Nu avea nimic frumos.

Învârtind volanul spre dreapta, Nico tăie fața aceluiași Lexus alb al cărui șofer îl claxonă furios cel puțin cinci secunde. Fără să audă nimic, Nico apăsă pe accelerație și pătrunse în trafic.

— Poți citi numărul ăla? întrebă Nico arătând spre adresa unei firme de vânzări auto din apropiere.

O picătură de ploaie trecu prin chepeng și alunecă pe obrazul lui Edmund.

„2701.”

— Dar pe ăla? întrebă Nico arătând spre un magazin aflat la jumătate de cvartal mai încolo.

„Ăla e, stai să văd… 2727.”

Nico zâmbi cu ochii strălucind și apăsă și mai tare pedala de accelerație.

„Nemaipomenit, Nico. E clar că Domnul este cu tine în această încercare.”

Gândind exact același lucru, Nico se întinse să ia rozariul de lemn ce atârna de oglinda retrovizoare a Pontiacului.

— Te deranjează, Edmund?

„Sunt onorat. L-ai câștigat, fiule.”

„Fiule.” Nico își îndreptă spatele când auzi acest cuvânt. Desigur, Edmund știa ce înseamnă… și, de îndată ce-l auzi, Nico simți în nări aroma de plante și fumul înecăcios al trabucurilor pe care tatăl său le rula el însuși. Atunci când… atunci când s-a îmbolnăvit mama lui. Când au mers la biserică. Când lucrurile stăteau încă bine. Stăpânindu-și cu greu un rânjet, Nico dădu din cap iar și iar, punându-și rozariul la gât și aruncând o privire către scaunul din dreapta.

„Ce e? Ce s-a întâmplat, Nico?”

— Nimic… doar că… Dădu din cap și mai trase o dată adânc în piept aroma de plante. Sunt fericit, spuse el. Și în câteva minute, mamei – ca și tatii – li se va face în sfârșit dreptate.