96.

— Ce doriți? se auzi o voce gravă din interfon în timp ce bărbatul trăgea mașina aproape de poarta de lemn închisă.

Fără să răspundă, bărbatul își scoase legitimația din buzunarul jachetei și o împinse către camera ascunsă în tufișurile înalte.

Vocea din interfon amuți. Câteva secunde mai târziu, cu un clic metalic, încuietoarea magnetică se deblocă și poarta alunecă într-o parte.

Apăsând încet pe pedala de accelerație, bărbatul conduse mașina pe aleea pavată cu cărămidă unde se aflau trei agenți ai Secret Service care se întoarseră să-l privească. Cum aceștia nu se apropiară de mașină, își dădu seama că primiseră vestea sosirii lui prin căștile din urechi. Și judecând după fețele lor, nu erau prea afectați de vizita lui. Nimănui nu-i place când vine șeful în control. Însă cu Nico în libertate nu erau deloc surprinși de asta.

Virând spre stânga, își parcă mașina între cele două Chevy Suburban, apoi își aranjă hamul de piele de pe umăr asigurându-se că pistolul era la locul lui și că bareta de siguranță care-l ținea în toc nu se desfăcuse. Nu era deloc un simplu drum la birou. Cu toți șefii aici trebuia să fie pregătit. Și dacă rapoartele erau adevărate – că un vecin deja descoperise cadavrele lui Kenny și Micah, și că amprentele fuseseră deja transmise tuturor serviciilor – ei bine, acum miza era mult mai mare decât cele șaptezeci de milioane de dolari din recompense și alți patru ani în funcție.

Fusese mult mai ușor atunci când începuseră. După Colegiul de Război, petrecuseră șase luni fără să facă nimic altceva decât simulări și jocuri de luptă. Nu era nicio grabă. Era mai bine să facă totul metodic. Să nu riște nimic, să nu aibă niciun fel de contacte și să se asigure că nicio urmă nu ducea la ei. Desigur, cheia întregii povești fusese să-l creeze pe Roman, până la degetul cel mare furat dintr-o morgă din Tanzania pentru a-l folosi pe cardurile cu amprente necesare efectuării plăților către informatori. Din momentul acela oamenii aveau să caute o fantomă. De îndată ce Romanul devenise o persoană reală, adevărata muncă putea începe.

Micah dăduse primul lovitura. În calitate de ofițer CIA staționat în Khartoum, primise un pont despre cineva din agenția de securitate sudaneză care încerca să vândă unsprezece vize SUA originale – toate curate și imposibil de urmărit – către al-Zaydi, o cunoscută organizație teroristă. Potrivit sursei lui Micah, al-Zaydi avea să plătească în modul obișnuit diamante africane în valoare de 500 000 de dolari – care urmau a fi livrate în Taormina, Sicilia, pe 15 octombrie.

În dimineața aceea, pentru a lua legătura cu colegii săi, Micah lăsase fragmente de mesaje codificate pe forumurile de chat știute. Apoi își întocmise raportul oficial care detalia numai una dintre fapte – aceea că se zvonea că agenția de securitate sudaneză avea să vândă unsprezece vize. În mod intenționat nu menționase nimic altceva. În după-amiaza aceea, O’Shea – în calitatea sa de reprezentant al FBI-ului la Bruxelles însărcinat să colaboreze cu reprezentanții diverselor servicii de securitate din străinătate – profitase din plin de informația pe care i-o transmisese Micah despre diamante. Neștiind ce să caute și transmițând informația mai departe celorlalte agenții de securitate din alte țari, trecuse în revistă rapoartele întocmite la vamă în țările respective și în cele din urmă descoperise un membru suspect al al-Zaydi care călătorea în Italia – legal – cu bijuterii în valoare de aproape 500 000 de dolari. În noaptea aceea, agentul Roland Egen de la Secret Service – ca agent rezident, șef al biroului Serviciului din Pretoria, Africa de Sud – pusese cireașa pe tort. Îl sunase pe superiorul lui de la biroul din Roma și-i spusese:

— Am o sursă care vrea să vândă niște informații despre vizele pentru SUA scoase la vânzare pe piața neagră – și spune că ne poate da date privind locul și momentul când se va efectua tranzacția.

— Ce fel de recompensă dorește? întrebase superiorul.

— Cincizeci de mii de dolari.

Urmase o scurtă pauză.

— Cine e sursa?

— Își spune Romanul, rostise Egen rânjind.

În câteva minute cei din Secret Service începuseră să cerceteze informațiile. În comunitatea de informații procesul era cunoscut drept sprijin reciproc – colaborarea cu celelalte agenții pentru a corobora informațiile. După Irak era absolut necesar. Și după 11 septembrie, informația sosise rapid. Mulțumită lui O’Shea, FBI-ul dăduse un raport similar. Mulțumită lui Micah, la fel se întâmplă și cu CIA. Toate trei sursele înfățișau aceeași imagine.

— Plătește-l, îi spusese superiorul lui Egen.

Douăzeci și patru de ore mai târziu, Micah, O’Shea și Romanul – prin simpla lor coordonare – își împărțeau cei cincizeci de mii de dolari. Nu era rău pentru o zi de muncă.

Acum câțiva ani, era mai ușor. Însă asta se întâmpla înainte să-i mai invite și pe alții să li se alăture.

— Bine ați venit, domnule, spuse un agent cu părul șaten după ce bărbatul coborî din mașină și se îndreptă spre casa de culoare albastru-deschis cu arhitectură colonială și steagul american atârnat deasupra ușii.

La jumătatea drumului, dinspre treptele din față, un al patrulea agent în costum cu cravată se apropie de el.

Cunoscând foarte bine protocolul, bărbatul îi întinse și acestuia legitimația așteptând să i-o studieze la rândul său.

— Îmi cer scuze, domnule… n-am știut… Ați venit să vă întâlniți cu președintele? întrebă agentul înapoindu-i legitimația în grabă.

— Da, răspunse Romanul intrând în casa președintelui. Cam așa ceva.