56.

— Ați obținut tot ce aveați nevoie? întrebă secretara după ce Romanul ieși din biroul lui Bev și păși pe covorul cu sigiliul prezidențial din zona principală de primire.

— Cred că da, răspunse Romanul, ascunzându-și mâna bandajată ca ea să nu o vadă. Deși aș…

Telefonul de pe biroul recepționerei sună.

— O – scuzați-mă, spuse ea, punându-și casca. Este o zi minunată în biroul președintelui Manning. Cu ce vă pot ajuta?

Romanul se îndreptă spre ușă.

Femeia de la recepție făcu din mână în semn de la revedere, acordându-i toată atenția celui pe care-l auzea în cască.

— Bună, Wes, bineînțeles că da – îți transfer apelul chiar acum, direct la Oren.

Romanul se opri locului, cu vârful piciorului stâng lipit de capul vulturului de pe sigiliul prezidențial. Pe față îi reveni zâmbetul în timp ce pivota, întorcându-se în loc.

Tastând câteva butoane la telefonul ei, recepționera redirecționă apelul și se uită în sus la oaspetele sau.

— Îmi pare rău – ce spuneați?

— Doar că am nevoie de niște indicații, răspunse Romanul, arătându-i spre stânga și mai apoi spre dreapta. Poți să-mi mai spui încă o dată încotro e biroul lui Oren?

— Al doilea pe dreapta. Îl vedeți? strigă femeia de la recepție.

Romanul dădu din cap în semn că da.

— Ești un înger.

Se opri în fața biroului și așteptă ca Oren să-și închidă telefonul. Ciocăni cu putere în ușă, intră și-și flutură insigna.

— Oren, nu-i așa? Agentul Roland Egen, din Secret Service.

— S-a întâmplat ceva? întrebă Oren, dând să se scoale de pe scaun.

Romanul ridică din umeri.

— Ai câteva minute să stăm de vorbă?