6.

Spitalul de boli nervoase St. Elizabeths

Washington, D.C.

— Grăbește-te, Nico, n-o mai lungi aiurea, spuse îngrijitorul înalt cu respirația mirosind a ceapă dulce.

Nu-l împinsese pe Nico înăuntru și nici nu stătuse cu el în timp ce-și desfăcea pantalonii. Asta fusese numai în primele luni după tentativa lui Nico de a-l asasina pe președinte, atunci când erau îngrijorați că va încerca să se sinucidă. În prezent, Nico își câștigase dreptul de a merge singur la baie. Exact cum își câștigase și dreptul de a folosi telefonul și de a nu i se mai cenzura corespondența. Fiecare în parte reprezentase câte o victorie personală, însă după cum îi promiseseră Cei Trei, fiecare victorie în parte avea propriul preț.

Pentru telefon, doctorii îl întrebaseră dacă încă mai resimte furia aceea față de președintele Manning. Pentru corespondență, îl întrebaseră dacă încă mai era interesat de cruci – crucifixul de la gâtul asistentei medicale, cel pe care cucoana aceea supraponderală îl purta în reclama la asigurări de la televizor, și cel mai important, cele ascunse, cele despre care numai el știa unde erau: cele create de ramele geamurilor dispuse în cruce și de stâlpii de telefon, cele create la trecerile de pietoni care se intersectează, la stinghiile în formă de T ale băncilor din parc, la straturile perpendiculare de iarbă. Îl opriseră să mai meargă pe afară din cauza faptului că imaginile erau prea copleșitoare – în șireturile încrucișate ale pantofilor, în cablurile de telefon, firele și ciorapii aruncați… în îmbinările gresiei de pe podeaua lucioasa și ușile închise ale frigiderului… în jaluzelele orizontale și cordoanele verticale de acționare ale acestora, în balustradele și pilonii de susținere ale acestora… și, desigur, în spațiile albe dintre coloanele unui ziar și spațiile negre dintre ele, în butoanele tastaturii unui telefon, și chiar în cuburi, mai ales când □ este desfășurat în versiunea sa bidimensională

ceea ce îi permitea să includă zaruri, bagaje, cofrajele mici de ouă, și desigur, Cubul Rubik care sta pe marginea biroului doctorului Wilensky, chiar lângă suportul său de pixuri, perfect pătrat. Nico știa adevărul – simbolurile erau întotdeauna semne.

Gata cu desenatul crucilor, gata cu scrijelitul crucilor pe lemn, gata cu mâzgălitul crucilor pe vârful de cauciuc al adidașilor când credea că nu-l vede nimeni, îi spuseseră doctorii. Și dacă voia drepturi depline în ceea ce privește corespondența, trebuiau să vadă un oarece progres.

Și tot i-au trebuit șase ani. Însă astăzi avea ceea ce-și dorea. Exact așa cum îi promiseseră Cei Trei. Ăsta fusese unul dintre puținele adevăruri în afară de Dumnezeu. Cei Trei își ținuseră promisiunile, chiar și atunci când îi uraseră prima oară bun venit. Pe-atunci n-avea nimic. Nici măcar medaliile sale, care fuseseră pierdute – furate! – în adăpost. Cei Trei nu putuseră să i le aducă înapoi, însă îi aduseseră mult mai mult de-atât. Îi arătaseră poarta, îi arătaseră ceva ce nu mai văzuse nimeni altcineva. Unde era Dumnezeu. Și unde se ascundea diavolul. Și unde aștepta. Aproape două mii de ani, el fusese acolo, ascuns bine în locul în care oamenii ăia M sperau că restul oamenilor n-o să caute niciodată – chiar în fața propriilor ochi. Însă Cei Trei se uitaseră. Căutaseră. Și găsiseră poarta diavolului. Exact cum spusese și Cartea. Și ăsta fusese momentul în care Nico își jucase rolul. Asemenea unui fiu care-și ajuta mama. Asemenea unui soldat care-și servește țara. Asemenea unui înger care îndeplinește dorința lui Dumnezeu.

În schimb, Nico nu trebuise decât să aștepte. Cei Trei îi spuseseră asta în ziua în care apăsase pe trăgaci. Izbăvirea avea să vină, așteaptă doar. Trecuseră opt ani de-atunci. Nimic nu se compara cu mântuirea eternă.

Singur în incinta băii, Nico lăsă capacul de la toaletă și îngenunche ca să spună o rugăciune. Buzele sale îngânară cuvintele. Capul i se bălăngăni ușor în sus și-n jos… de câte șaisprezece ori… întotdeauna șaisprezece. Iar după aceea închise ochiul stâng la cuvântul „Amin”. Apucând și strângând puternic cu buricele degetelor, își smulse o geană de pe pleoapa ochiului închis. După care mai smulse una. Încă în genunchi, luă cele două gene și le puse pe capacul alb și rece al scaunului de toaletă. Suprafața trebuia să fie albă – în caz contrar, n-avea s-o vadă.

Frecând cu unghia de la degetul arătător drept chitul de pe podea, apăsă cu putere și-și băgă unghia într-un punct bine definit. Se aplecă și mai aproape ca un copil care studiază o furnică și-și folosi marginea ascuțită a unghiei ca să împingă cele două gene la poziție. Putea oricând să pună la loc ceea ce-i luaseră doctorii. Așa cum spuseseră și Cei Trei, totul era înlăuntrul său. Iar după aceea, așa cum o făcea în fiecare dimineață, încet, cu grijă, Nico împinse încă un milimetru și – iată dovada. Acolo. O geană intersectându-se perfect cu cealaltă. O cruce în miniatură.

Un rânjet se întipări pe buzele lui Nico. Iar el începu să se roage.