22.

„Știi că nu cerem niciodată nimic, Lisbeth, însă dacă ai putea să nu ne bagi în chestia asta…”

În timp ce-i asculta vorbele lui Wes, Lisbeth se așeză mai comod în scaun și începu să rotească firul de la telefon ca pe o coardă. Din pauza de la capătul celălalt al firului, oarecum forțată, Wes părea ca și cum ar fi fost gata să cadă la pace. „Îți rămânem datori”, rostise el, la țanc. Lisbeth renunță să mai răsucească firul de telefon. Regula de Aur nr. 4: Numai cei vinovați cad la pace. Regula de Aur nr. 5: Și oportuniștii.

„Vreau să am o discuție de zece minute față-n față cu Manning în noaptea petrecerii-surpriză”, spuse ea, știind ca orice ziarist bun că el avea să reducă timpul la jumătate.

„N-o să stea mai mult de cinci minute.”

„S-a făcut”, zise ea începând să frunzărească grămada groasă de invitații de pe colțul biroului ei. Concert de deschidere la operă. Târgul anual de ambarcațiuni de la Sailfish Club. Botezul de la familia Whedon. Trebuia sa fie pe-aici pe undeva…

„Așadar, în ce privește micul dejun cu Dreidel…?” întrebă Wes.

Scotocind încă printre hârtii, Lisbeth abia dacă-i mai dădea atenție.

„Mic dejun? Ce mai tura-vura, Wes, de ce i-ar păsa cuiva că doi foști membri ai staffului prezidențial s-au întâlnit și-au luat masa împreună dis-de-dimineață? Consideră în mod oficial că știrea asta nu există.”

Petrecerea-surpriză a lui Manning – și cele cinci minute promise – nu urmau să aibă loc decât peste o lună de zile. Însă asta nu însemna că trebuia să se țină deoparte până atunci. Îndeosebi când existau atât de multe modalități de a afla amănunte. Trântind cu putere telefonul, Lisbeth nu-și ridică niciun moment ochii de pe teancul de invitații. Recepția de la Societatea de Leucemie, Societatea de Istorie, Societatea Knesset, Societatea Palm Beach, Societatea Renascentistă, Societatea Alexis de Tocqueville… și acolo… printre ele…

Lisbeth trase cu putere invitația de formă dreptunghiulară din mijlocul grămezii. Ca la oricare altă invitație, designul nu era țipător, ci chiar te atrăgea prin bun-gust, înscrisurile erau meticuloase, iar plicul avea numele ei pe el. Însă hârtia de culoare crem și caligrafia șerpuită, cu cerneală neagră promitea ceva în plus: „O seară cu președintele Leland F. Manning. În beneficiul Fundației de Fibroză Chistică – 65 de Trandafiri. Astă-seară”.

Nu-i păsa de refuzul lui Wes și Dreidel de a răspunde pentru a mai câștiga timp. Sau de tâmpenia aia de așa-zisă petrecere-surpriză a lui Manning. Însă odată ce Wes îi ceruse să omoare din fașă știrea – Regula de Aur nr. 6: Apar numai două categorii de oameni în rubrica de mondenități – aceia care doresc să fie acolo și aceia care nu doresc. Wes tocmai se delimitase clar în partea celor care nu doreau. Și, fără îndoială, categoria celor care nu doresc este întotdeauna mult mai interesantă.

Ridicând receptorul, Lisbeth formă numărul de pe invitație.

— Claire la telefon, răspunse o femeie mai în vârstă.

— Buna, Claire, sunt Lisbeth Dodson de la „În spatele cortinei”. Sper că nu este prea târziu să-mi confirm participarea…

— Pentru diseară? Nu, nu… oh, vă citim zi de zi, o asigură femeia un pic cam prea entuziastă. Oooh, și pot să-i sun pe cei din stafful președintelui să-i anunț că veniți…

— E-n regulă, spuse Lisbeth calm. Tocmai am vorbit cu ei. Deja palpită de emoție că vin.