100.

— Ieși afară de acolo! Acum! urlă paznicul apucându-l pe Rogo de cămașă.

— Ia mâna de pe mine! țipă și Rogo, eliberându-se din strânsoare și repezindu-se și mai departe în camera slab luminată.

Doi pași mai încolo, se declanșară senzorii de mișcare și camera fu inundată brusc de o lumină fluorescentă. În stânga lui Rogo se afla un pat simplu cu o tăblie din stejar, cearșafuri albe imaculate și o Biblie așezată pe o pătură de lână verzuie și pufoasă. Ca să întregească decorul de motel ieftin, în încăpere mai era o masă albă care nu se asorta cu nimic și o comodă din pal pe care se aflau un teanc de reviste vechi și un televizor vechi de zece ani cu diagonala de cincizeci și unu de centimetri. În dreapta, niște uși duble de stejar dădeau într-o cameră ce aducea mai degrabă cu o sală de ședințe, cu o masă lungă de mahon și șase scaune moderne din piele neagră. Nimic din toate astea nu avea sens. De ce oare o toaletă publică dădea într-un dormitor sepa…?

Din spate, Rogo simți cum îl trage cineva puternic de cămașă. Încercă din nou să se smucească din strânsoare, însă de data asta paznicul era pregătit și îi opuse rezistență trăgându-l înapoi spre baie.

— Ai idee în ce rahat m-ai băgat?! țipă paznicul.

— Eu doar… ușa era deschisă și…

— Pe dracu’ era, spuse crunt paznicul trăgând de Rogo și împingându-l cu fața în ușa pe jumătate închisă a camerei, care se izbi de peretele acoperit cu faianță când Rogo ajunse dintr-un brânci în baie.

— Ești nebun? urlă Rogo luptându-se să se elibereze.

Însă paznicul îl ținea strâns, împingându-l înapoi prin toaleta pentru bărbați și spre ușa dinspre hol. Cu un cap mai înalt decât Rogo, îl apucase pe acesta de încheieturi și-i ținea mâinile la spate.

— Sunt avocat, maimuțoi prost. După ce o să te dau în judecată și o să termin cu tine, o să fiu proprietarul acestui loc și o să-l transform într-un fast-food!

Rogo ieși împleticindu-se din baie în holul de marmură roz, iar paznicul continua să-l împingă înspre dreapta, înapoi înspre ușile albe de sticlă mătuită.

— Dreidel, spune-i cine ești! strigă Rogo, iar ecoul cuvintelor lui se răspândi în tot holul.

— Ce… ce-ai făcut? întrebă Dreidel făcând deja o mișcare înapoi de lângă biroul de informații.

— Nu mișca! îi strigă paznicul lui Dreidel.

Panicat, Dreidel se întoarse pe călcâie și o luă la fugă înspre ușile glisante.

— Nu… nu face asta! strigă paznicul.

Prea târziu.

Înainte ca Dreidel să audă măcar aceste cuvinte, piciorul lui ajunse pe covorașul cu senzori de la intrare. Însă abia când ușile începură să alunece, Rogo observă umbre de partea cealaltă a sticlei mătuite.

Cu un fâșâit surd ușile se deschiseră larg permițându-le să vadă un bărbat subțire și chel cu obrajii loviți și cu o crustă de sânge la nas. Avea pe umăr un bărbat înalt, bine legat, al cărui cap se bălăngănea; era inconștient. Avea cămașa udă leoarcă de ceva ce semăna a sânge.

— Ghici pe cine am găsit? strigă Boyle intrând înăuntru. Acum nu mai trebuie decât să…

Dând cu ochii de Dreidel, îngheță. Fără să se gândească măcar îi dădu drumul lui O’Shea care se prăbuși la pământ cât era de lung pe covorașul cu senzori.

— Boyle, izbucni Dreidel.

— Boyle? întrebă Rogo.

— Nu mișca! urlă paznicul către Boyle scoțându-și pistolul și împingându-l pe Rogo într-o parte.

— Lasă pistolul, tună Boyle.

— Am spus să nu te miști! repetă paznicul. Întorcându-se spre stația radio, strigă: Băieți, am nevoie de ajutor aici!

Încercând să-și recapete echilibrul, Rogo nu putu să-și dezlipească ochii de la Boyle. Era exact cum i-l descrisese Wes. Trăsăturile ascuțite… obrajii descărnați… însă în multe privințe aproape la fel.

— R-ron, ești bine? întrebă Dreidel în continuare șocat.

Înainte ca Boyle să-i poată răspunde, ochii lui căprui-albăstrui prinseră privirea lui Rogo.

— Ești colegul de apartament al lui Wes, nu-i așa?

Rogo dădu din cap încet.

— De ce?

— E și Wes aici? întrebă Boyle cercetând rapid cu privirea fiecare colțișor al holului.

Derutat și copleșit de toate acestea, Rogo îi urmări privirea lui Boyle trecând peste hol, lifturi, biroul de informații, aproape așteptându-se ca Wes să sară de undeva.

— Am… am crezut că trebuie să se întâlnească cu tine.

— Să se întâlnească cu el? se miră Dreidel.

— Să se întâlnească cu mine? replică Boyle.

— Da, nu… cu tine, strigă Rogo. I-ai lăsat un bilet… să se întâlnească cu tine… la ora șapte. Știi, la cimitir.

Holbându-se la Rogo, Boyle clătină din cap, evident fără să aibă habar de toată tărășenia.

— Nu știu despre ce vorbești, tinere. De ce l-aș invita pe Wes să se întâlnească cu mine la cimitir?