39.

— O reporteră? se miră Rogo cu un accent sudic nazal perfect, în timp ce ne croim drum prin traficul de dimineață de pe Okeechobee Boulevard. Ești pe cale să descoperi cel mai mare scandal politic de la Boss Tweed{15} și Teapot Dome{16} încoace, iar tu i-l arunci în poală unei reportere?

— În primul rând, Boss Tweed n-a avut nimic de-a face cu Teapot Dome. Între cele două a existat o diferență de cincizeci de ani, îi spun. În al doilea rând, ce s-a întâmplat cu toată liniștea și calmul de după Purple Rain de-aseară?

— Încercam să te fac să te simți mai bine! Însă povestea asta… I-ai aruncat-o în poală unei reportere?

— N-aveam nicio șansă, Rogo. Ne-a auzit vorbind.

Chiar sub torpedou, picioarele sale abia ating covorașul Yosemite Sam pe care scria cu litere albe gigantice „Back Off!” Îl cumpărase cu ocazia zilei mele de naștere cu câțiva ani în urmă pentru a-mi da o lecție de viață. După expresia întipărită pe fața lui, încă mai crede că am nevoie de lecții.

— Dacă voia, ar fi putut să dea publicității povestea încă de azi, adaug.

— Și asta-i tipa? De la „În spatele cortinei”? întreabă el, frunzărind ziarul deschis și întorcându-se la rubrica lui Lisbeth din secțiunea de divertisment.

În titlu scrie mare Prima-doamnă continuă să eclipseze pe toată lumea. Articolul începe cu o descriere în termeni elogioși a costumului galben-verzui al doamnei Manning, creație Narciso Rodriguez, și a broșei din aur în formă de vultur, pe care Lisbeth o cataloghează ca fiind simbolul „eleganței americane”.

Spre cinstea ei, nici măcar n-aduce vorba despre evadarea lui Nico.

— Vezi, se descurcă bine, subliniez eu.

— Asta doar așa, ca să nu observi că face ce vrea cu tine și te aduce exact în centrul țintei. Gândește-te puțin.

— Ia mai scutește-mă, știu foarte bine ce vrea Lisbeth.

— Cu toate astea ignori faptul că în cele din urmă va renunța la a mai scrie despre costumul primei-doamne și, în loc de asta, se va folosi de numele tău ca să promoveze. La dracu’ cu rubrica de mondenități, Wes, o să aibă toată pagina întâi numai pentru ea.

— Poate s-o aibă chiar acum! Nu înțelegi? A auzit totul aseară. Că Boyle e în viață, că noi n-avem încredere în Manning… Însă ca și mine, știe că, dacă face totul public acum, o să atragă un val uriaș de rahat care o să ne împroaște pe toți.

— În realitate, n-o să-i distrugă decât pe Manning și pe Boyle. Știi și tu, cei care de fapt au provocat toată tărășenia asta!

— Măcar asculți ce spun, Rogo? Indiferent ce s-a întâmplat în ziua aia, totul a fost pus la cale de cei mai puternici oameni, inclusiv – dacă e să le dăm crezare agenților FBI – de fostul președinte al Statelor Unite, care mi-a fost ca un tată timp de aproape zece ani…

— Uite unde am ajuns – fiindcă întotdeauna te-ai temut să nu-l rănești pe Tati.

— Nu mă tem să rănesc pe cineva – cu atât mai puțin pe cel care mi-a făcut asta, spun eu, arătându-i obrazul. Și care-i soluția ta? Vrei ca eu – chiar înainte de a ști ce se întâmplă – să urlu în gura mare și să mă duc să dau totul în vileag?

— N-am spus asta.

— Exact asta ai spus. Însă dacă scap asta de sub control, Rogo – dacă mă duc și fac publică toată afacerea – n-o să mai pot da înapoi. Iar tu știi că din momentul în care voi deschide gura, toți oamenii ăștia – niște oameni care au fost suficient de puternici și de coerenți ca să convingă milioane de alți oameni că iluzia pe care au văzut-o era adevărată – o să-și îndrepte toate resursele și energia să mă facă să arăt ca un nebun care jură că a văzut un om mort. Așa că, dacă apa rupe zăgazurile, după ce dinamitez eu barajul, și-mi spulber orice legătură și relație profesională pentru tot restul vieții, vreau să fiu absolut sigur că nu mă înșel.

— Fără îndoială, spune Rogo calm. Și ăsta-i motivul pentru care, dacă ai merge pe mâna FBI-ului…

— Ce să fac? Să mă salvez? N-am nimic de oferit FBI-ului. Ei știu deja că Boyle e în viață. Nu mă vor decât ca să poată pune mâna pe Manning și să aprindă dinamita cu mâna lor. Cel puțin, pe cont propriu, eu sunt cel care deține controlul, și în plus o să primim și niște informații, ceea ce-i mai mult decât am primi de la așa-zișii oameni ai legii.

— Se străduiesc și ei cum pot mai bine. Nu sunt decât…

— … niște polițiști de monitorizarea traficului. Am înțeles. Și apreciez faptul că încerci să m-ajuți. Însă având în vedere toată povestea cu Romanul și Cei Trei, aveam nevoie de niște răspunsuri pe bune.

— Asta nu înseamnă că trebuie să te sacrifici. Lisbeth tot o să te ardă pe rug la final.

Ținând strâns de volan, accelerez și trec în viteză pe galben. Mașina se înclină, după care se redresează, pe măsură ce urcăm pe Royal Park Bridge.

— Șaizeci și nouă de dolari amendă și trei puncte penalizare, mă avertizează Rogo în timp ce lumina galbenă se transformă într-una roșie chiar deasupra noastră. Deși bănuiesc că nimic nu se compară cu posibilitatea de a-ți distruge viața cu o reporteră extrem de nerăbdătoare.

— Rogo, știi de ce nimeni n-a aflat cine era Gură-Spartă în toți anii ăia? Fiindcă a avut controlul asupra poveștii.

— Și ăsta-i planul tău cel grandios? Să fii Gură-Spartă?

— Nu, marele plan este să obțin toate informațiile necesare, să-l strâng de gât pe Boyle și să aflu de ce mama naibii s-au întâmplat toate astea!

Nu-mi mai duc mâna sugestiv spre obraz, însă Rogo știe despre ce vorbesc. Este singurul lucru asupra căruia n-o să se contrazică.

Rogo revine la rubrica lui Lisbeth, care se încheie cu menționarea vizitei lui Dreidel. „Prietenii vechi încă se mai vizitează”, în conformitate cu ultimul subtitlu al rubricii. Este modul lui Lisbeth de a ne reaminti că ar fi putut cu ușurință să pomenească de micul dejun pe care-l luasem cu Dreidel.

— Dreidel a fost acolo aseară? întreabă Rogo. Credeam că e la o strângere de fonduri sau ceva de genul acesta.

— A fost, după care a trecut pe-acolo ca să-l salute pe Manning.

Rogo se scarpină pe capul său pleșuv, prima oară într-o parte, după care din nou după ureche. Știu modul ăsta de a se scărpina. Tace în timp ce mașina ajunge la vârful podului. Trei, doi, unu…

— Nu ți se pare ciudat? întreabă el.

— Ce, că lui Dreidel îi place să se dea pe lângă Manning?

— Nu, că după ziua în care l-ai văzut pe Boyle, s-a întâmplat ca Dreidel să fie în Palm Beach, s-a întâmplat să te bage în beleaua asta cu presa și că, tot așa, s-a întâmplat să adune bani în Florida, deși candidează pentru Congres în Illinois. Asta nu-ți miroase-a ceva dubios?

Dau din cap în semn că nu, chiar când scăpăm de zdrăngănitul metalic al podului și ne încadrăm pe Royal Palm Way care este pavată perfect. Pe ambele părți ale șoselei mărginite de palmierii înalți și maiestuoși se află băncile private și firmele de investiții care jonglează cu cele mai mari conturi din oraș.

— Știi cum merge treaba cu strânsul fondurilor, îi spun lui Rogo. Palm Beach a fost, este și va fi întotdeauna capitala Manninglandului. Dacă Dreidel vrea să facă rost de bani de la cunoștințele sale mai vechi, aici e locul în care trebuie să vină și să le sărute inelele.

Rogo se scarpină din nou în cap. E tentat să mă contrazică, însă după ce văzuse în ce hal fusesem noaptea trecută știe că nu trebuie să mai insiste. Pierdut în tăcere, începe să bată ușor cu încheietura degetului arătător în geamul din dreapta pe ritmul melodiei Hail to the Chief. Singurul alt sunet ce se aude în mașină provine de la clinchetul celor două fețe prezidențiale care se bălăngăne pe insigna prinsă la reverul hainei costumului meu bleumarin.

— Aici sper că ai dreptate, acceptă Rogo uitându-se în jos la Yosemite Sam. Căci, fără supărare, frățioare, ultimul lucru de care ai nevoie acum este un alt dușman.