46.

— Trebuie să-i recunoști meritele băiatului, spuse Micah, învârtindu-se prin parcare în timp ce Wes, Rogo și Dreidel dispăreau în interiorul clădirii Palm Beach Post.

— Cui, lui Wes? întrebă O’Shea, uitându-se din scaunul din dreapta al Chevy-ului lor închiriat de guvern. De ce, pentru că aleargă după ajutor?

— Vezi, aici îl subestimezi. Nu cred că aleargă. De îndată ce pășește în clădirea aia, intră de bunăvoie într-un câmp de forță pe care știe că noi n-o să-l străpungem.

— Fie asta, fie n-are alternativă.

— Poate, spuse Micah, ținând volanul și uitându-se fix la partenerul său. Însă când l-am urmărit ieri-dimineață, fiecare persoană cu care s-a întâlnit s-a holbat la fața lui. Valetul, ușierul, oaspeții pe lângă care a trecut prin hol… dacă poate să se descurce cu asta zilnic, poate să încaseze mai mulți pumni decât crezi tu.

— Și asta se presupune c-ar trebui să mă impresioneze?

— Nu spun decât că un obiectiv neclintit e la fel de fatal ca și forța noastră de nestăvilit.

— Da, însă forța de nestăvilit este cea de care se tem oamenii. Iar până când o să-i prindem fundul lui Boyle, eu asta aș prefera să fie.

— … deoarece ne-a slujit atât de bine până acum, spuse Micah.

— Îți scapă esențialul. Până și Boyle știe că și noi căutăm…

— … ceea ce caută și el. Și-o știe de ani de zile.

— Însă ceea ce nu știe este că Wes a devenit deodată cel mai bun zăhărel pe care să-l agățăm de băț, pe post de momeală. Întoarce acolo, adăugă O’Shea, arătând spre intrarea în parcarea subterană.

Luând curba la limită și croindu-și drum spre al doilea nivel, nu le luă mult să ajungă lângă Toyota neagră și cam ruginită, a lui Wes. Imediat ce dădu cu ochii de ea, Micah frână.

— Trage chiar în spate, acolo, spuse O’Shea, arătând spre un loc de parcare liber dispus pe diagonală față de Toyota.

Accelerând ușor, Micah intră cu grijă în locul indicat. Prin lunetă, vedea perfect mașina lui Wes.

— Avem zăhărelul, spuse O’Shea. Iar când ții strâns de el, calul n-are cum să nu te urmeze.