38.

Aeroportul Național Reagan

Washington, D.C.

— Și cu asta ați terminat, domnule Benoit, îi spuse angajatul linei aeriene la poarta de îmbarcare.

— Minunat, replică Romanul, având grijă să-și țină capul puțin aplecat spre stânga.

Nu fusese necesar să se ascundă. Sau să-și folosească numele fals. Într-adevăr, singurul avantaj al evadării lui Nico fusese că îi oferise Romanului pretextul perfect ca să-și justifice călătoria pe care o făcea în Sud, în calitate de director adjunct, căci acesta era funcția sa. Cu toate astea își lăsase capul în jos. Știa unde erau ascunse camerele de supraveghere. N-avea nevoie să-și anunțe sosirea.

După ce se îndreptase spre geamul din fața ghișeului liniei aeriene și se așezase la capătul mai îndepărtat al șirului de scaune, din sala de așteptare, Romanul formă un număr la telefon, ignorând discuțiile celorlalți pasageri, și-și concentră atenția asupra cerului întunecat, de dinaintea mijirii zorilor.

— Aa-ai idee cât e ceasul? întrebă o voce obosită și confuză, la capătul celălalt al firului.

— Aproape șase, replică Romanul, uitându-se pe geam afară.

Era încă prea devreme ca sa vadă cum așchiile de culoare portocalie străpungeau orizontul ca un prolog la sosirea soarelui. Dar asta nu însemna că trebuia să rămână în întuneric.

— N-ai primit încă noul program? întrebă Romanul.

— Ți-am spus aseară, cu Nico hălăduind acum în libertate, întreaga zi a lui Manning este în continuă schimbare… iar dintre toți, voi ar trebui să știți cel mai bine asta.

Uitându-se la propria reflexie în geam, Romanul dădu aprobator din cap. În spatele său, un agent înarmat, într-o geacă cu însemnele Security trecu prin zona în care se putea servi masa, cercetând mulțimea. Întorcându-se cu privirea la detectoarele de obiecte metalice, mai numără încă trei agenți care făceau același lucru – iar asta nu-i includea pe cei alți doisprezece, care operau în haine civile ca să nu fie remarcați. FBI-ul îl voia pe Nico – și în mintea lor, cea mai bună modalitate de a-l prinde era să umple cu forțe de pază fiecare aeroport, fiecare gară și fiecare punct central din care se putea călători în mai multe direcții. Era un plan bun, în concordanță cu anii de procedură obișnuită, tipică FBI-ului. Însă Nico era departe de a fi un evadat obișnuit. Și, ținând cont de asta, avea toate șansele să fie departe de-aici.

— Dar de Wes ce știi? Când o să primească o copie după program? întrebă Romanul.

— Nu mai e ca la Casa Albă. Indiferent de cât de apropiat îi este lui Manning, o primește și el la fel ca noi, restul – la prima oră a dimineții.

— Ei bine, atunci când o s-o primească…

— O s-o ai și tu, spuse asociata sa. Deși tot nu înțeleg de ce. Ai deja microfonul…

— Trimite-o! zbieră Romanul.

În dreapta sa, câțiva pasageri se întoarseră să vadă ce se întâmplă. Refuzând să mai audă și restul, închise telefonul și îl strecură calm înapoi în buzunarul de la pardesiu. Până când nu-și descleștă pumnul nu văzu pata mică de sânge care îi ieșise ușor prin tifonul de la mâna.