108.

— Nu mă crezi, nu-i așa? îl întrebă Boyle pe Rogo în timp ce dubița albă ieșea în trombă din parcare și intra pe Griffin Road.

— Contează ce cred eu? răspunse Rogo, apucându-se strâns de consola dintre scaunele lor joase și uitându-se afară pe geam. Haide, încearcă oarecum să ușurezi situația.

Dubița zburdă prin intersecția cu Avenue 25, în timp ce Rogo verifică în oglinda laterală să vadă dacă îi urmărește cineva. Până acum totul este liber.

— Tot trebuie să auzi asta, Rogo. Dacă mi se întâmplă ceva… Cineva trebuie să știe ce-au făcut.

— Și nu puteai să scrii o amărâtă de scrisoare unei redacții, ca oricare altul?

Cum Boyle nu-i răspunse, Rogo dădu din cap și se uită iarăși în direcția oglinzii.

Clădirea albă a șerifilor Federali abia dacă se mai distingea ca un punct la orizont.

— Așadar, în tot răstimpul acesta, ai fost inclus în Programul de Protecția Martorilor?

— Ți-am spus, versiunea 2.0. Volatilizarea martorilor, clarifică lucrurile Boyle. Nu că ar recunoaște vreodată existența ei. Însă de îndată ce i-am spus lui Manning ce se întâmplă – în mod normal, președintelui îi trebuie numai un telefon ca să facă să se întâmple ceva… Manning a trebuit să dea trei telefoane diferite să mă bage în program.

— Și fac asta de multe ori? Vreau să spun, hai să fim serioși, chiar să-i facă pe membrii familiilor să creadă că toți cei iubiți au murit?

— Cum crezi că guvernul intentează procese în cazurile de terorism împotriva acelor maniaci sinucigași? Crezi că vreunul dintre martorii aceia ar fi vorbi dacă Departamentul de Justiție nu le-ar fi putut garanta pe deplin siguranța? Există o grămadă de bestii în lume, Rogo. Dacă Cei Trei, Cei Patru sau cum își mai spun – dacă ar fi crezut că eram în viață și mă ascundeam, le-ar fi luat gâtul soției și copiilor mei, după care ar fi mers în oraș la o bere.

— Dar să minți oamenii în halul acesta…

— Nu mi-am ales eu viața asta. Cei Trei m-au ales. Și de îndată ce s-a întâmplat asta, de îndată ce m-au dat deoparte pentru prima-doamnă, asta a devenit singura cale prin care să-mi țin nevasta în siguranță, și copilul – ambii copii – în viața.

— Și totuși, ai fi putut…

— Ce-aș fi putut? Să-mi iau familia să se ascundă împreună cu mine? Să-i supun pe toți acestui risc și să sper că nu se va întâmpla nimic? Singurul loc absolut invulnerabil în care poți să te ascunzi este cel în care nu știe nimeni că te ascunzi. În plus, Cei Trei compromiseră fără niciun fel de ajutor cele mai mari agenții specializate în aplicarea legii prin folosirea bazelor noastre de date pentru uzul propriu și adunaseră mii de dolari în diverse runde de 50 000 pentru informații confidențiale privind atacuri teroriste – toate astea fără ca noi să știm vreodată cine naiba erau.

— Până acum două zile, când au intrat în panică și au pornit pe urmele lui Wes.

— N-au intrat în panică, spuse Boyle în timp ce apăsă ușor pe frână.

La două cvartale în față, cele trei benzi de mers de pe Griffin Road se îngustau într-una singură. Ceva bloca strada.

— E o lucrare la carosabil, ceva? întrebă Boyle, întinzându-și gâtul și chinuindu-se să vadă prin întuneric.

— Cred că-i un accident.

— Ești sigur?

— Aia nu-i o ambulanță?

Boyle dădu din cap aprobator în timp ce mașinile începeau să se vadă, una câte una – o ambulanță, o camionetă de tractare și o mașină argintie avariată într-o parte în urma coliziunii. Boyle se uită rapid spre stânga, căutând deja din ochi străzile laterale.

— S-a întâmplat ceva? întrebă Rogo.

— Nu, încercam doar să fiu precaut. Refuzând să-și piardă șirul gândurilor, adăugă: Oricum, Cei Trei n-au intrat în panică. Deveniseră lacomi și asta – în mare parte datorită Romanului.

— Deci ceea ce i-a spus prima-doamnă lui Wes era adevărat, spuse Rogo. Că începuseră cu toate indiciile alea mai mici – gazul VX din Siria, taberele de pregătire din Sudan –, iar după aceea s-au folosit de ele ca să-și consolideze credibilitatea până când puteau să descopere amenințările alea monstruoase și să ceară plățile de mai multe milioane de dolari cu care să poată ieși cu toții la pensie.

— Nu, nu, nu. Nu înțelegi? întrebă Boyle, intrând rapid pe singura bandă disponibilă a traficului și uitându-se încă o dată la ceea ce provocase accidentul.

Însă totul era normal. Ambulanța. Camioneta de tractare. Mașina argintie avariată. Deschizând capacul consolei dintre ei, Boyle verifică o cutie mică de mărimea unui cărțulii cu coperte de carton, după care o închise la fel de repede. Încercase să o ascundă cu cotul, însă Rogo văzu cuvântul „Hornady” scris cu litere roșii luminoase pe marginea cutiei. Crescând în Alabama, cunoștea logoul acesta din partidele de vânătoare ale tatălui său. Cartușele Hornady.

— Îndată ce-i consolidaseră Romanului poziția de informator serios, nici măcar nu mai aveau nevoie de marea amenințare. De ce crezi că lumea e atât de îngrijorată atunci când agențiile lucrează împreună? Romanul și-ar fi adus informația în cadrul Secret Service, după care Micah și O’Shea aveau să-l ajute din nou din avanposturile lor din cadrul FBI și CIA. Acum, fiecare în parte era confirmat de celălalt. Asta e modalitatea în care sunt verificați informatorii: îi verifici informația cu altcineva. Și odată ce toate cele trei agenții sunt de acord, ei bine, ficțiunea devine realitate. Ca în cazul amenințării cu bombă la metroul din orașul New York de-acum câțiva ani – care, deși n-avea la bază niciun sâmbure de adevăr, informatorul tot și-a primit partea. Că tot veni vorba, asta-i singura cale de a ajunge pe I-95?

Rogo confirmă dând din cap și-și ridică o sprânceană.

— Nu înțeleg – ei au inventat totul?

— Nu de la început. Însă odată ce-au construit și i-au consolidat reputația Romanului, au putut să bage și ponturi aiurea și să câștige și mai mulți bani gheață. Iar cu purcoiul ăla de bani – crezi că șase milioane de dolari îți sar așa pur și simplu în poală?

— Dar să inventezi ceva atât de mare…

— E ca și cum ai face să dispară Statuia Libertății – e genul acela de truc magic care-ți iese o dată, după care dispari până să se așeze praful. Așa că atunci când prima lor tentativă…

— Blackbird.

— … când au înscenat Blackbird-ul, au făcut-o perfect: să păstreze un computer fals NSA și astfel să le pice banii în plasă. Miza era destul de mare ca să ia niște bani serioși, însă spre deosebire de situația în care o clădire avea să sară în aer, dacă atunci Casa Albă se hotăra să nu plătească n-ar fi existat nicio consecință negativă sau suspiciune. Mai apoi, când Blackbird a eșuat, iar noi n-am plătit, au fost destul de deștepți ca să-și dea seama că au nevoie de cineva din interior pentru a se asigura că următoarea solicitare urma să aibă succes.

— Și atunci te-au abordat și te-au amenințat.

— Și-atunci m-au abordat, și m-au amenințat, și au încercat să convingă pe cineva și mai sus-pus.

— Însă să creadă că tu sau prima-doamnă veți accepta să vă băgați în asta – cu-atât mai puțin că unul din voi o să fie în măsură să tragă sforile pentru plata a șase milioane de dolari în mod repetat…

— Ai fost vreodată la pescuit, Rogo? Câteodată, ai mai mult succes dacă arunci în apă mai multe undițe cu momeli diferite și vezi la care din ele mușcă. Ăsta-i singurul motiv pentru care ne-au abordat pe amândoi. N-aveau nicio idee cine o să tragă la cârlig, explică Boyle. Însă pentru a face ca următoarele lor șase milioane sa devină realitate sau zece milioane după asta, uită-te la orice administrație de la Casa Albă de-a lungul istoriei… Cei mai puternici oameni de-acolo nu sunt cei cu funcții mari. Ci cei la care-și apleacă urechea președintele. Și am avut parte de privilegiul ăsta încă de când aveam douăzeci și trei de ani. Singura persoană care a avut și mai multă priză este cea cu care s-a căsătorit. Indiferent cu ce urmau să vină data viitoare – dacă ea era amestecată și credea că o să le fie de ajutor în cazul problemelor de securitate – crede-mă că cererea lor ar fi trecut.

— Totuși, tot nu înțeleg. Odată ce Blackbird a picat, n-aveau nevoie cel puțin de niște așa-zise rezultate înainte să poată cere așa o sumă mare?

— Și ce crezi c-am fost eu în cazul ăsta? întrebă Boyle.

Rogo se întoarse spre stânga, dar nu spuse niciun cuvânt.

— Rogo, pentru ca planul acesta să aibă succes, oamenii n-aveau nevoie decât să vadă că, fără soluția de compromis, totul o ia razna. Ăsta a fost mesajul pe care l-au trimis Cei Trei – mulțumită celor două gloanțe pe care le-am încasat eu în piept.

De pe scaunul lui, Rogo continuă să-l studieze pe Boyle, care se uita lung la ușile din spate ale ambulanței aflate la mai puțin de o lungime de mașină distanță.

— Cu douăzeci de minute înainte de împușcături, pe site-ul Secret Service a fost trimisă o informație despre un bărbat pe care-l chema Nico Hadrian care planifica să-l asasineze pe președintele Manning la coborârea sa din limuzină la Circuitul Internațional de Viteză de la Daytona. Era semnată „Romanul”. Din momentul acela, orice le-ar fi dat – mai ales când era coroborat cu informațiile FBI și ale CIA – ei bine, știi în ce lume paranoică trăim. Uită de droguri și de vânzările de arme. Informațiile sunt asemenea opiului pentru cei din sistemul militar. Iar informațiile cu caracter terorist cu privire la atacurile din țara noastră? E ca și cum ți-ai tipări de unul singur banii, spuse Boyle. Chiar mai bine de-atât, ținând cont de faptul că o abordaseră în taină pe prima-doamnă, nici măcar nu trebuiau să împartă banii în patru.

După ce trecură de ambulanță, amândoi se uitară în stânga și se chinuiră să vadă ceva prin ușile din spate, deschise, ale acesteia, însă înainte să observe că înăuntru nu exista nicio victimă, nicio targă și nici măcar un singur aparat medical, auziră o bufnitură metalică în ușa din spate a dubiței. După care una deasupra. De ambele părți ale mașinii, o jumătate de duzina de șerifi federali în civil năvăliră din camioneta de tractare și din mașina argintie, apropiindu-se și îndreptându-și armele spre geamurile laterale și parbriz. Afară, lângă ușa lui Boyle, un șerif federal cu sprâncene stufoase bătu cu țeava armei în geam.

— Îmi pare rău să te revăd, Boyle. Acum ieși dracului din mașină afară.