61.

Key West, Florida

— Am ajuns, spune șoferul în momentul în care oprește taxiul vopsit într-un roz strălucitor.

Are nasul uns cu un strat gros de cremă albă de protecție solară și o pătură de plajă Shrek, zdrențuită, întinsă pe spătarul scaunului, pe care scrie „Can I Get a Whoop Whoop”.

— Numărul 327, William Street.

— Glumești? Abia dacă am parcurs trei cvartale, se rățoiește Lisbeth de pe bancheta din spate unde ne aflăm. De ce nu ne-ai spus că putem merge și pe jos?

— V-ați suit în taxi, spune șoferul, total nepăsător în timp ce învârte butonul radioului pentru a prinde postul care transmitea emisiunea Paul & Ron.

Key West-ul e inconfundabil – e soare peste tot.

— Vă costă doi dolari, adaugă el, apăsând un buton pe aparatul de marcat.

— N-ar trebui să-ți dau nici măcar…

— Mulțumesc că ne-ai adus, o întrerup eu, întinzând trei dolari spre scaunul din față.

Când am aterizat cu elicopterul pe un alt iaht privat în portul istoric Key West, am hotărât că pe tot restul călătoriei să încercăm să trecem cât mai neobservați cu putință. Șoferul se zgâiește la fața mea prin oglinda retrovizoare și-mi dau seama că deocamdată suntem departe de a îndeplini acest deziderat. Din fericire, mai cunoaștem câteva șmecherii.

Deschidem portiera și sărim afară, apoi privim cum taxiul se îndepărtează pe străduța îngrijită, dar îngustă. Ne aflăm în fața unei case modeste cu două etaje pe William Street, la numărul 327, însă în momentul în care taxiul dă colțul la capătul cvartalului, traversăm și căutam cu privirea numărul pe care îl căutăm de fapt: o căsuță ce pare de turtă dulce, de culoarea piersicii, cu obloane albe, de la numărul 324.

Apucând portița de metal care se deschide imediat ce se împinge în ea, Lisbeth se repede pe veranda veche ca și cum ar fi la ea acasă. Însă chiar înainte de a ajunge la ușa de la intrare, îi sună telefonul. Adică telefonul colegei ei, fiindcă schimbaseră aparatele în redacție.

— Stai să văd ce e, spune Lisbeth scoțând telefonul din geantă.

O rugase pe prietena ei s-o sune numai dacă e o chestiune de viață și de moarte. Mă uit peste umărul ei în timp ce ea verifică cine o sună. Este numărul de la redacția lui Lisbeth. În mod clar, e o chestiune de moarte.

— Eve, răspunde Lisbeth.

— Slavă Domnului, spune colega ei de la rubrica de grădinărit, suficient de tare încât pot s-o aud și eu. Stai puțin că-ți fac legătura cu ea imediat.

— Ce? Cu cine îmi faci legătura?

— A sunat pe telefonul tău. Știu că mi-ai spus să nu răspund, însă când am văzut cine era… Îți dai seama că-mi era imposibil să refuz un apel de la Lenore Manning.

— Stai puțin… ce-ai spus? Prima-doamnă?

— A cerut să vorbească cu tine. A zis că are să-ți spună ceva în legătură cu articolul tău de azi-dimineață.

Dau din cap către ea că e în regulă și, cu un clic, Eve o anunță:

— Doctor Manning, aveți legătura cu Lisbeth.

— Bună, spune prima-doamnă, la fel de familiar ca întotdeauna.

— B-bună, doctor Manning.

— Vai de mine… cred că te-am întrerupt din ceva, spune prima- doamnă, articulând perfect cuvintele, ca întotdeauna. Ascultă, nu vreau să te țin prea mult – voiam doar să-ți mulțumesc pentru faptul că ai vorbit despre evenimentul organizat de societatea de fibroză chistică. A fost foarte frumos din partea ta.

Lui Lisbeth nu-i vine să-și creadă urechilor. Însă pentru Lenore Manning procedura e una obișnuită. Făcea același lucru și când se afla la Casa Albă – de fiecare dată când apărea un articol despre ei, indiferent dacă era de bine sau de rău, suna sau trimitea o scrisoare de mulțumire reporterului. Nu din bunătate. Era o șmecherie folosită de aproape toți președinții. Odată ce un reporter află că la capătul celălalt al firului există o persoană reală, îi este de două ori mai greu să te distrugă.

— Nu-i nicio problemă. Mă bucur că am putut fi de folos, spune Lisbeth cu onestitate.

— Întreab-o dacă Manning a intrat în birou, îi șoptesc eu lui Lisbeth în ureche.

— Doamnă, pot și eu să…

— Te las acum să te întorci la treburile tale, spune prima-doamnă, evitând-o cu atâta grație, încât Lisbeth abia dacă-și dă seama că nici măcar n-a apucat să pună întrebarea. Cu un clic, doctor Manning dispare de pe fir.

Lisbeth se întoarce către mine și închide telefonul.

— Extraordinar, nu ratează nicio ocazie, nu-i așa?

— Probabil că e mulțumită că ai numit-o un simbol.

— Crezi că într-adevăr îi pasă de…?

— Să-ți spun ceva: în zile ca astea, când toate posturile sunt pline de știri despre evadarea lui Nico și sunt difuzate imagini peste imagini din timpul administrației Manning, chestiile astea îi lipsesc mai mult decât oricui.

Lisbeth traversează înapoi veranda bătută de soare spre ușa de la intrare pe care se află un crab de lemn, pictat de mână, înfipt într-un afiș pe care scrie „Morocănos nu numai lunea”. Trage de ușa cu plasă și se întinde să apese pe sonerie.

— E deschis, se aude dinăuntru o voce gâjâită de fumător, trezindu-mi un șir de amintiri.

Mă întind peste umărul lui Lisbeth și împing ușa. Înăuntru, mă izbește instantaneu un miros acru de chimicale.

— Îmi cer scuze, am aerisit camera obscură, ne întâmpină un bărbat mic de statură, cu o barbă înspicată și un păr cărunt, rar, pieptănat pe spate.

Ștergându-se pe mâini cu un șervețel umed, își suflecă mânecile cămășii mototolite pe care o poartă și se apropie foarte tare de Lisbeth. Asta-i problema dintotdeauna cu fotografii de la Casa Albă – întotdeauna depășesc limitele.

— Nu ești Wes, îi spune lui Lisbeth fără umbră de ironie.

— Tu trebuie să fii Kenny, îi răspunde ea, strângându-i mâna și făcând o jumătate de pas înapoi. Lisbeth. De la biblioteca președintelui.

Nici nu se uită la ea. E prea preocupat să se uite la mine în timp ce intru înăuntru. Niciodată nu poate să-și ia ochii de la ținta sa.

— Tânărul Rege, zice el, folosind vechea mea poreclă.

— Popeye Fotograful, îi răspund eu, folosind-o pe a sa.

Duce degetul arătător la ridurile de la ochiul stâng. După ani întregi în care a privit prin obiectiv cu ochiul drept, ochiul stâng al lui Kenny se micșorează puțin câte puțin, dar într-un ritm constant.

— Vino, Bluto, sărută-mă, mă tachinează el, îmbrățișându-mă ca pe un vechi prieten din copilărie – o îmbrățișare strânsă care-mi trezește un val de amintiri. Arăți fantastic, spune el, din toată inima.

În timpul călătoriilor cu Air Force One, Kenny conducea partidele de poker ale ziariștilor aflați în spate. Chiar de la intrare, încearcă deja să descifreze deja ceva pe figura mea.

— Nu poți să te dezveți de chestia asta, nu? întreabă el, urmărindu-mi privirea pe care o arunc spre exemplarul din New York Times aflat pe masa bucătăriei sale frumos mobilate și decorate.

Pe prima pagină se află o fotografie uriașă a președintelui în funcție, Ted Hartson, vorbind de la pupitrul său, cu mâinile așezate chiar în spatele microfonului.

— Cine a făcut fotografia asta? Kahan? întreb eu.

— Mâinile lăsate în jos… nicio mișcare… nicio reacție… sigur că a făcut-o Kahan. Președintele ar putea fi la fel de bine un simplu cadavru, judecând după poza asta.

În lumea podiumurilor și a fotografilor de la Casa Albă, singurele imagini de valoare sunt considerate cele în care președintele este surprins în mișcare. Un gest al mâinii. O ridicare din sprâncene. Acela e momentul în care armata de fotografi apasă butoanele aparatelor. Dacă ratezi momentul, ratezi fotografia.

Kenny rareori rata o fotografie. În special când conta. Însă după treizeci și cinci de ani de deplasări din oraș în oraș și din țară în țară, își dăduse seama că, dacă asta nu era o treabă de om tânăr, nu era niciuna de om bătrân. Kenny nu se supărase. Chiar și cele mai bune garnituri ajung în cele din urmă să fie trecute pe linie moartă.

— Deci, cum sunt anii bătrâneții? glumesc eu, deși știu că de-abia se apropie de șaizeci de ani.

Făcându-mi cu ochiul său de Popeye, ne poftește în sufragerie, care în mod clar servește mai degrabă drept un fel de anticameră pentru studioul său. Centrată în jurul unei mese de cocktail, din lemn de pin, înconjurată de patru fotolii simple și solide, camera este acoperită aproape până la tavan cu zeci de fotografii alb-negru, toate înrămate elegant pe un fundal alb în rame negre, ca la muzeu. Pe măsură ce mă apropii de ele, îmi dau seama cu surprindere că, deși majoritatea fotografiilor sunt realizate în stilul jurnalistic direct pentru care sunt faimoși fotoreporterii de la Casa Albă, toate înfățișează tinere mirese aruncând buchetul sau miri falnici mușcând din tortul miresei.

— Te ocupi de nunți? întreb eu.

— Șase președinți diferiți, patruzeci și doi de regi, nenumărați ambasadori… Și alaiul de nuntă al lui Miriam Mendelsohn, completat de o poză de la reîntâlnirea frăției din care făcea parte, Pi Phi, zice Kenny, plin de entuziasm și fără pic de jenă.

— Vorbești serios?

— Nu râde, Wes – lucrez două zile pe lună și pe urmă mă duc să navighez o săptămână întreagă. Treaba mea e să-i fac să semene cu membrii familiei Kennedy.

— Sunt foarte frumoase, spune Lisbeth studiind fotografiile.

— Așa și trebuie, răspunde Kenny, îndreptând una dintre rame. Le sunt dedicat trup și suflet. Vreau să spun că nu toate plăcerile vieții se găsesc la Casa Albă, nu-i așa?

Dau din cap fără să mă gândesc. La fel ca și Lisbeth care se ridică pe vârfuri și îndreaptă și ea una dintre rame. Chiar peste umărul ei, pe o măsuță din apropiere, văd una dintre cele mai faimoase fotografii ale lui Manning: un instantaneu simplu, în alb și negru, al președintelui în bucătăria de la Casa Albă, potrivindu-și cravata într-o carafă de argint plină cu apă, chiar înainte de prima lui cină oficială. Întorcându-mă la peretele plin cu mirese, văd o frumoasă blondă care se privește peste umăr în oglindă admirându-și coada împletită în spic. Fotografia mai nouă este la fel de bună. Poate chiar mai bună.

— Deci ce mai face Peștele-cel-Mare? adaugă Kenny, referindu-se la Manning. Mai e supărat pe mine că i-am făcut poza aia?

— Nu e supărat pe tine, Popeye.

— Pe bune? I-ai spus că vii să mă vezi?

— Ai înnebunit? întreb. Ai idee măcar cât de supărat e pe tine?

Kenny râde, pe deplin conștient de opinia generală despre el în casa Manning.

— Unele reguli nu se schimbă niciodată, spune el, luând în mână un biblioraft gros de pe măsuța cu poza lui Manning. Mașinile second-hand albe se vând cel mai bine… cluburile de striptease se închid numai dacă izbucnește vreun incendiu… și președintele Leland Manning nu-l va ierta niciodată pe omul care i-a dat asta…

Deschizând biblioraftul, Kenny scoate la iveală o copie veche, plastifiată, a celei mai celebre fotografii prezidențiale de la cea în care Truman ținea ridicat sloganul „Dewey îl învinge pe Truman”: fotografia alb-negru a Leului Laș – Manning pe punctul de a țipa în momentul atentatului, înconjurat și protejat în timp ce soția președintelui executiv devine scutul său uman.

— Doamne, îmi aduc aminte ca am văzut poza asta pe prima pagină a ziarului a doua zi, spune Lisbeth, așezându-se pe unul dintre fotolii în timp ce el îi pune biblioraftul în brațe. Este… este o adevărată bucată de istorie…

— Ce ziar? întreabă Kenny.

— Palm Beach Post, răspunde Lisbeth privind în sus.

— Da, asta era poza. Alte câteva mii de dolari pe care n-o să-i văd vreodată.

Citind expresia de uimire de pe fața lui Lisbeth, îi explic:

— Cum Kenny lucra pentru AP la momentul respectiv, își scoteau banii din vânzarea drepturilor de preluare a fotografiei.

— Sute de ziare și patruzeci de coperte de reviste – toate pe degeaba, spune Kenny. Între timp, puștiul ăla de colegiu pe care NASCAR l-a angajat să facă niște fotografii pentru pagina lor de web, ce credeți? Lucra pe cont propriu, al dracului băftos. A câștigat opt sute de mii de dolari – opt sute de mii – și a ratat fotografia!

— Da, dar cine a luat premiul Pulitzer pentru întreaga secvență? îi atrag atenția.

— Pulitzer? Asta a fost așa, de milă, întrerupse Kenny. Nu am apăsat pe declanșator în mijlocul unui val de împușcături. Pur și simplu am intrat în panică din cauza zgomotului și am apăsat butonul din greșeală. Manning este în numai trei dintre fotografiile făcute. Întorcându-se spre Lisbeth, adăugă: S-a întâmplat atât de repede, încât, dacă priveam puțin în altă parte și pe urmă-mi întorceam privirea la loc, ratam momentul.

— Nu mi se pare că ai ratat ceva, spune Lisbeth în timp ce el dădea prima pagină pentru a dezvălui două foi pline cu vreo șaizeci de cadre alb-negru, niciuna mai mare decât un timbru.

— Dacă mai dai paginile o să mai vezi șase foi pline cu instantanee – în total opt filme, inclusiv împușcăturile de răspuns, spune Kenny. Pe majoritatea le am la dimensiunile 20 x 25, dar ai spus că biblioteca e în căutare de poze din noi unghiuri așa că…

Scoase din buzunar o lupă de fotograf și i-o dădu lui Lisbeth.

O fracțiune de secundă aceasta nu realiză că se prezentase ca făcând parte din personalul bibliotecii.

— Nu… nu, e foarte bine, spune ea. Având în vedere că se apropie aniversarea a 10 ani de la eveniment, vrem să facem o expoziție care să fie altceva decât o simplă retipărire a vechilor fotografii.

— Desigur, e de înțeles, spune Kenny rece, îngustându-și ochiul de Popeye în timp ce mă fixează calm cu privirea. Înainte cu doi ani de momentul respectiv, e mult mai indicat din partea voastră să bateți drumul până în Key West, în loc să-mi cereți să fac câteva copii și să vi le trimit la bibliotecă.

Lisbeth îngheță. Eu la fel. Ochiul de Popeye e doar o fantă.

— Acuma pe bune, Wes. Chestia asta e pentru tine sau pentru el, întreabă Kenny.

Rostește el cu tonul pe care oamenii îl folosesc de obicei când vorbesc despre Dumnezeu. Noi toți foloseam același ton când eram la Casa Albă.

— Pentru mine, spun eu simțind cum mi se usucă gura.

Nu-mi răspunde.

— Jur, Kenny. Pe mama.

Nimic.

— Kenny, te rog…

— Ascultă, îmi sună telefonul, mă întrerupe el, deși în casă nu se aude nici musca. Mă duc să răspund. Sunt sus dacă aveți nevoie de mine. Ați înțeles?

Dau din cap cu respirația întretăiată. Kenny mă mângâie pe cicatricele de pe obraz ca un naș și dispare pe scări fără să privească în urmă. Abia când aud închizându-se ușa de sus a dormitorului reușesc să expir.

Lisbeth desface inelele biblioraftului cu un zgomot metalic.

— Ia tu lupa și iau eu pozele 20 x 25, spune ea scoțând prima dintre cele opt foi și împingându-le spre mine.

Îngenunchind lângă masa de cocktail, pun lupa deasupra primei fotografii și mă aplec deasupra ei ca un bijutier ce studiază un diamant.

Primul instantaneu este un prim-plan al limuzinei chiar în momentul în care intrăm pe pistă. Spre deosebire de imaginile filmate din biroul lui Lisbeth, aici fundalul este clar și curat. Însă obiectivul este atât de apropiat de mașină încât nu pot să văd decât cefele câtorva piloți NASCAR și primul rând de oameni din tribune.

Am văzut o poză… mai avem 287…