7.

Palm Beach, Florida

— O vezi pe mumia aia roșcată din Mercedes? întreabă Rogo, arătându-mi prin fereastră mașina nouă și lucioasă de lângă noi.

Arunc o privire rapidă tocmai la țanc ca s-o văd pe roșcata de peste cincizeci de ani, cu un chip imobil de la atâtea liftinguri faciale și cu o pălărie de pai la fel de țeapănă, (dar mai arătoasă și mai la modă) care probabil valorează la fel de mult ca rabla mea, o Toyota veche de zece ani.

— Mai degrabă ar muri decât să sune, adaugă el.

Nu-i răspund. Asta nu-l face să-și piardă elanul.

— Dar de tipul ăla de la volan, clar în plină criză a vârstei de mijloc, ce zici? adăugă el, arătând cu degetul spre un individ chel dintr-un Porsche roșu aprins care ne depășește în trombă. M-ar suna imediat după ce ar primi amenda.

Ăsta-i jocul favorit al lui Rogo – să se uite la mașinile din jur, încercând să ghicească cine-ar fi un potențial client. În calitate de cel mai puțin cunoscut, dar cel mai agresiv avocat specializat în amenzi de circulație din Palm Beach, îndeosebi cele datorate vitezei excesive, Rogo este persoana potrivită pe care s-o suni pentru orice încălcare a legii când ești la volan. În calitate de coleg de apartament și cel mai apropiat prieten încă din clasa a opta primară, când se mutase împreună cu maică-sa din Alabama în Miami, este și singura persoană pe care o cunosc căreia să-i placă ceea ce face, chiar mai mult decât președintelui.

— Oooh, dar tipa de-acolo? întreabă el în timp ce schimbă două benzi de mers ca să se îndrepte spre puștoaica de șaisprezece ani cu aparat dentar care conduce un Jeep Cherokee ultimul răcnet. Dă-te aproape, că uite de unde sare cașcavalu’, insistă Rogo cu accent sudic, de parcă se linge pe buze. Mașină nouă și aparat dentar? Uuuu! Uuuu – ia uite de unde pică bănuții.

Mă bate pe umăr de parcă am fi spectatori la rodeo.

— Îîîî-hî, șoptesc în timp ce mașina urcă Royal Park Bridge, podul ușor înclinat ce traversează Intracoastal Waterway.

De-o parte și de alta, soarele de dimineață ricoșează parcă din valurile strălucitoare. Podul face legătura între comunitățile de oameni ai muncii din West Palm Beach și raiul milionarilor cunoscut drept Palm Beach. Pe măsură ce roțile mașinii huruie, iar noi trecem pe malul opus, Okeechobee Boulevard, o zonă populată, dotată cu o mulțime de fast-food-uri, dă în Royal Palm Way, această înșiruire de palmieri perfect aranjați și curățați. Este ca și cum ai ieși dintr-o parcare de pe autostradă și ai intra în tărâmul vrăjit, Oz.

— Nu te simți ca și cum ai fi un om bogat? Căci eu, unul, simt dolarul de argint, adăugă Rogo, bucurându-se de peisaj.

— Încă o dată, îîîî-hî.

— Nu e nevoie să fii așa de sarcastic, mă avertizează Rogo. Dacă nu ești de treabă, n-o să te las să mă duci o săptămână de-acum încolo la serviciu, cât am mașina la reparat.

— Ai spus că e vorba doar de o zi.

— Ah, negocierile continuă!

Înainte să mai pot spune ceva, după o scurtă pauză de uimire la vederea fetișcanei cu aparat dentar, care acum e chiar în fața noastră, exclamă:

— Așteaptă, cred că tipa mi-a fost clientă, strigă el, lăsând geamul în jos. Wendy! urlă el, aplecându-se în afară și claxonând.

— Nu face asta, îi spun, încercând să-i dau la o parte mâna de pe volan.

Când aveam paisprezece ani, Rogo era mic de înălțime. În prezent, la douăzeci și nouă de ani, a mai adăugat la repertoriu grăsimea și chelia. Și oarece forță, căci nu pot să-i mișc mâna.

— Fata cu aparat dentar! țipă el claxonând din nou. Hei, Wendy, tu ești?

În cele din urmă tipa se întoarce și-și lasă și ea geamul în jos, chinuindu-se să-și mențină privirea ațintită asupra șoselei.

— Te cheamă Wendy? strigă el.

— Nu, strigă ea înapoi. Maggie!

Rogo pare aproape rănit de propria greșeală. Nu-l ține niciodată prea mult. Afișează un zâmbet până la urechi.

— Ei bine, dacă primești vreodată vreo amendă, intră pe downwithtickets.com!

Ridicându-și geamul lateral, se zgârie la cot, după care își aranjează pantalonii în față, mândru de el. E același Rogo – până ajunge să termine o pledoarie de-a lui nici măcar nu-mi mai amintesc pe ce temă ne ciorovăiam. Și tot ca și cum buldozerul intrase și-n profesia asta, de slujitor al legii. După două tentative eșuate, terminate sub lista celor admiși în urma punctajului obținut la LSAT{6}, Rogo luase avionul spre Israel pentru a treia încercare. Nefiind nici pe departe evreu, auzise că în Israel se adoptase o abordare mult mai relaxată a conceptului de examen în timp limitat.

— Ce, douăzeci de minute în plus? Cine-o să moară din asta? întrebase el timp de-o lună, imitându-și proctorul din liceu cu un accent pe deplin israelian.

Și cu cele douăzeci de minute în plus, în cele din urmă, Rogo obținuse un punctaj care avea să-l ducă la Facultatea de Drept. Așadar, pe măsură ce-și găsea vocația în domeniul amenzilor de circulație și avea pentru prima dată niște bănuți în buzunar, ultimul lucru de care-ar fi avut nevoie era un coleg de cameră plictisitor, care de-abia-și putea plăti chiria. Dacă e să dau timpul înapoi, singura mea perspectivă de muncă era să rămân cu președintele, care se mutase în P.B, după Casa Albă. P.B. este modul în care denumesc localnicii Palm Beach, în propoziții de genul: „O să fim în P.B. toată iarna”. Locuiam cu părinții în Boca Raton; din cauza salariului mic, nu-mi permiteam luxul să stau pe undeva prin apropiere de locuința președintelui, din Palm Beach. Cu un coleg de cameră totuși, aveam cel puțin posibilitatea să nu locuiesc prea departe. Era chiar după episodul cu împușcăturile. Cicatricele de pe față erau încă vineții. Deși clasa a opta se terminase de mult, Rogo nici măcar nu ezitase.

— Încă nu înțeleg de ce trebuie să fii acolo atât de devreme, adaugă Rogo căscând încă pe jumătate. E abia ora șapte. Doar ce te-ai întors din Malaysia noaptea trecută.

— Președintele este…

— … o persoană care se trezește devreme, cel mai grozav din toată lumea… și desigur, te poate lecui de boală în timp ce gătește o masă cu șase feluri, Isus și Emeril{7} într-un singur om. Știu care-i treaba cu cultul personalității, Wes. Îmi arată cu degetul prin geam o mașină de poliție ascunsă cam la două cvartale distanță. Ai grijă, vezi că-i radar. După care revine la ideea anterioară: Nu spun decât că ar trebui să te lase să dormi mai mult.

— N-am nevoie să dorm mai mult. Pentru mine-i de ajuns. Și, FYI{8}, nu este vorba de cultul personalității.

— În primul rând, e clar că-i cultul personalității. În al doilea rând, nu mai spune FYI. Maică-mea îi spune FYI. Și așa fac și-ai tăi.

— Asta nu înseamnă că-i vorba de cult, îi răspund eu.

— Pe bune? Deci e de bine faptul că, după aproape opt ani după ce-ai plecat de la Casa Albă, încă te mai ocupi de comisioane și alte mărunțișuri ca un amărât de stagiar entuziast? Ce s-a întâmplat cu școala terminată sau cu slujba aia de coordonator de evenimente, sau chiar amenințarea aia că o să te facă șef de care ai avut parte acum câțiva ani? Măcar îți mai place ceea ce faci sau doar stai acolo pentru că e o slujbă sigură și te simți protejat?

— Facem mai mult bine pentru comunitate decât îți dai tu seama.

— Mda, asta dacă ești șeful staffului prezidențial. Tu, pe de altă parte, îți petreci jumătate din zi întrebându-te dacă ar prefera salată normală sau salată creață la prânz!

Apuc strâns volanul și mă uit fix înainte. Nu înțelege.

— Nu face asta! amenință Rogo. Nu-ți păstra stăpânirea de sine pentru Manning, tocmai te-am atacat – se presupune că trebuie să reacționezi!

Are în voce o tonalitate pe care de obicei o păstrează pentru polițiștii din trafic. Se enervează, ceea ce nu spune prea multe despre el. În liceu, el era puștiul care-și azvârlea cartonașele când pierdea la Monopoly… și racheta de tenis când rata o lovitură. Tot cam pe-atunci, temperamentul său îl făcea să sară de multe ori la bătaie, chestiune ce nu era înrăutățită decât de faptul că din punct de vedere fizic nu putea să le ducă la bun sfârșit. Spune că are 1,73 metri. Pe bune, nu cred că are mai mult de 1,70 metri.

— Știi că am dreptate, Wes. Atunci când îți dedici întreaga existență unei singure persoane, se întâmplă ceva anapoda în interiorul tău. Înțelegi ce spun?

O fi el cel mai deștept și totodată cel mai bătut în cap prieten pe care-l am, numai că de astă dată mă înțelege greșit. Tăcerea mea nu se datorează acceptării tacite a ceea ce-mi spune. Ci fantomei lui Boyle, care încă se mai uită fix la mine cu ochii lui căprui pătați cu bleu. Poate că, dacă îi spun lui Rogo…

Telefonul îmi vibrează în buzunar. Dimineața, la ora asta matinală, nu poate fi vorba decât de vești proaste. Îmi deschid telefonul rabatabil și verific identitatea celui care mă sună. Mă înșel. E cavaleria grea.

— Wes la telefon, spun în loc de alo.

— Ai timp să stăm un pic de vorbă? mă întreabă Dreidel de la capătul celălalt al firului.

Arunc o privire rapidă spre Rogo, care tocmai se pregătește să vâneze iarăși potențiali clienți.

— Te sun eu imediat.

— Nu e nevoie. Ce-ai zice să ne întâlnim la micul dejun?

— Ești în oraș? îl întreb, confuz.

— Doar pentru o scurtă întâlnire de afaceri. Am încercat să-ți spun când m-ai sunat din Malaysia. Însă erai prea panicat, sublime el ca de obicei, cu un calm perfect. Deci rămâne pentru micul dejun?

— Dă-mi o oră. Am ceva treabă.

— Perfect. Stau la Four Seasons. Sună-mă din hol. Camera 415.

Închid telefonul și pentru prima oară mă bucur și eu de trecerea pe lângă palmieri. Brusc, ziua de azi mi se pare mai bună decât mă așteptam.