92.

Conducând pe străduța sinuoasă pavată cu cărămidă din fața blocului lui Wes, Nico mai verifică o dată pătura de lână a lui Edmund și apăsă pe frână amintindu-și că trebuie s-o ia mai încet. Din armată până la circuitul de curse și mai apoi până aici, cel mai important țel al lui fusese să treacă neobservat. Însă acum că era atât de aproape… Nico luă piciorul de pe frână și apăsă accelerația. Rozariul de lemn părea că-i arde pieptul.

„Aproape ai ajuns, fiule. Nu te agita.”

Nico dădu din cap, făcându-i cu mâna unuia dintre locatarii care ieșea alergând pe ușa din față pentru o partidă de jogging. În timp ce Pontiacul rula pe drumul ce ducea spre parcarea din spate, farurile sale străpungeau înserarea ca două lănci de lumină.

„Ai idee unde te duci?”

— La numărul 527, răspunse Nico, arătând cu bărbia înspre numerele apartamentelor pictate cu negru pe parapetele de beton din fața fiecărui loc de parcare.

Într-un minut trecu în sus și-n jos pe două culoare.

„525… 526… și…”

Nico apăsă pe frâna făcând mașina să se oprească brusc. 527. Numărul apartamentului lui Wes. Însă locul de parcare era gol.

„Cu toate astea poate fi sus.”

Nico clătină din cap.

— Nu e sus.

„Atunci ar trebui să urcăm și să-l așteptăm.”

— Nu cred că e o idee bună, spuse Nico examinând în continuare locul de parcare.

Refuzând să renunțe, trecu pe culoarul următor. Își îngustă ochii și coborî geamurile ca să vadă mai bine. În urechile lui, ploaia lovindu-se de mașinile din apropiere suna ca o tobă lovită cu putere de un puști de zece ani.

Trecând încet în sus și-n jos pe fiecare culoar, Pontiacul viră în cele din urmă spre colțul mai îndepărtat al parcării pe unde intraseră.

„Măcar știi ce mașină are?”

Încetinind, Nico clătină din cap și deschise portiera din stânga.

— Nu caut mașina.

„Dar atunci ce…?”

Pontiacul aproape că nu se oprise când Nico sări afară, traversă prin fața lui trecând prin lumina propriilor faruri și se ghemui la pământ. Pe asfalt, un set de urme de roți paralele formau două V-uri identice, parțial suprapuse, chiar la ieșirea de pe un loc de parcare. Ca și cum cineva plecase în grabă.

Ridicându-se, Nico se uită peste umăr, studiind încă o dată parcarea în ansamblul ei. Stâlp cu stâlp, culoar cu culoar, trecu cu privirea peste fiecare bucățică, inclusiv peste arbuștii ce înconjurau în întregime parca… Nu, nu în întregime. Ridicându-și capul, Nico clipi de două ori ca să se asigure că vedea bine.

Era ușor de sărit cu vederea – ascunsă de mașini și aproape închisă de tufișuri, deschizătura îngustă dintre arbuști dispărea practic din cauza camuflajului său natural. Din fericire pentru Nico, el avusese parte de nenumărate antrenamente ce implicau camuflajul.

„Nico, ai găsit ceva?”

Nico își scoase pistolul din pantaloni, lipindu-și țeava de rozariul de la piept. Însă, îndreptându-se spre deschizătură și pătrunzând pe pista pentru câini, nu văzu decât niște urme de pași noroioase în toate direcțiile și petice de iarbă culcată la pământ. La prima vedere se părea că avusese loc o luptă, dar cu ploaia asta… noroiul din parcare… la fel de bine se putea să nu fi fost absolut nimic.

Netulburat, Nico privi crengile (atâtea cruci), tufișurile, trunchiurile tuturor copacilor. Dumnezeu îl adusese aici. Dumnezeu avea să-i arate ceva. Se lăsă în genunchi, uitându-se pe sub arbuști, trecând cu mâna liberă prin băltoacele de ploaie. Erau urme de labe de animale și urme de pași sub câteva crengi atârnate, însă cea mai mare parte a terenului era prea plin de noroi ca să poată descoperi vreun indiciu.

Târându-se prin iarba udă, Nico simți noroiul pătrunzându-i prin blugi. Inima îi bătea cu putere. Nu înțelegea. Dumnezeu trebuia… Dumnezeu trebuia să-i arate ceva. Însă, deși Nico căuta mai departe cu frenezie… deși continua să se târască precum un câine prin noroi – indiciul… unde plecase Wes… totul dispăruse.

— Te rog – te rog, să nu mai plouă, imploră Nico cerul acum total în întregime întunecat.

Ploaia măruntă continua să cadă din cer ca o ceață lăptoasă.

— Te rog… să nu mai plouă! explodă Nico, aruncând în sus un pumn de noroi și iarbă.

Ploaia nu se opri.

În patru labe, Nico își plecă apoi capul, privind cum mărgelele rozariului i se legănau la gât. Cum putea…? De ce l-ar fi adus Dumnezeu atât de departe? Cu ploaia șiroindu-i pe față, Nico se ridică și o luă printre stâlpii de iluminat, înapoi spre parcare.

Când se apropie de Pontiac încă mai avea capul plecat. Apucă strâns rozariul încercând sa spună o rugăciune, dar nu reuși să rostească niciun cuvânt. Încercă să închidă ochii, dar nu se putu gândi decât la noroiul, iarba și bețele care acoperiseră toate urmele. Pumnul i se încordă pe rozariu, trăgând mai tare, și mai tare. Dumnezeu îi promisese. „El… El mi-a jurat – a jurat! – că ușa diavolului va rămâne închisă – că răzbunarea morții mamei mele avea să aducă răscumpărarea păcatelor. Și acum să mă abandoneze astfel…”

Cu un zgomot ascuțit, rozariul se rupse și zeci de mărgele de lemn se împrăștiară ca niște biluțe de marmură pe asfaltul din parcare.

— Nu… Doamne – iartă-mă – iartă-mă! imploră Nico isteric, aruncându-se să le culeagă de jos în timp ce acestea săreau, se rostogoleau împrăștiindu-se în toate direcțiile.

Aplecându-se într-o parte și în cealaltă ca să le adune, Nico se întinse după o mărgică de lemn ca un copil de cinci ani care încearcă să prindă un greiere. Dar abia când alunecă în genunchii deja uzi… abia când mărgica sări, sări, sări și se rostogoli dincolo de Pontiac… Nico văzu bucata de hârtie, cu reclamă, udă fleașcă și lipită de pământ. Chiar în fața roții din dreapta.

După cum arăta – partea de sus perfect întinsă și partea de jos mototolită și umflată de ploaie – deja se trecuse cu mașina peste ea. Însă chiar și în lumina lunii, chiar cu partea de sus fluturând și pe care se întipăriseră urmele cauciucurilor, Nico reuși să citească numele restaurantului scris cu litere mari și roșii sus, deasupra meniului chinezesc. Și, ce era mai important, rândul de jos, scris de mână.

Trebuie să afli și ce altceva a mai făcut. La 7 p.m.… Ron

„Ron.”

Nico citi numele din nou. Și din nou. Fiara.

„Ron.”

Literele i se încețoșară în fața ochilor. Apucând încet meniul de pe asfalt, de-abia se putu stăpâni să nu-i tremure mâinile, să nu-i tremure la fel cum îi tremura capul mamei sale. Jumătate de meniu se rupse când îl trase. Nu-i păsa. Strângând hârtia udă fleașcă la piept, Nico privi înspre cer și sărută pumnul de mărgele pe care le strânsese în cealaltă mână.

— Înțeleg, Doamne. Wes și Boyle – trădătorii – împreună. O ultimă încercare… un ultim capitol, șopti Nico către cer. Începu să se roage. N-o să te dezamăgesc, mamă!