18.

Washington, D.C.

„Știi că te-au mințit. Continuă să-i acoperi și în curând tu însuți o să ai nevoie de-un avocat.”

„Poftiți, domnule.”

„Mulțumesc”, spune vocea lui Wes din micul difuzor de pe marginea fișierului metalic, nu foarte înalt. „Așteaptă… stai că merg și eu cu tine.”

Reglând volumul, Romanul întoarse butonul ușor, mâinile sale groase și ferme fiind prea mari pentru asta. Când era mic, nu-l încăpeau decât mănușile mamei sale. Însă după ani de zile în care pusese momeala în firul undiței, ajunsese maestru în arta atingerii delicate.

„Vă doresc o zi bună, domnule Holloway”, zbiară o voce în difuzor.

Obținerea unui microfon suficient de mic fusese partea cea mai ușoară. La fel fusese și obținerea unui transmițător care să folosească un semnal prin satelit astfel încât să aibă acoperire în peste jumătate din țară. Protejarea președintelui era treaba Secret Service, însă având jurisdicția extinsă asupra falsificării banilor și delictelor financiare, Divizia de Informații dispunea de una dintre cele mai formidabile tehnici de supraveghere din lume. Într-adevăr, singura dificultate pe care o întâmpinaseră fusese amplasarea microfonului. Și găsirea persoanei care să-l pună acolo.

Telefonul de pe colțul biroului sună, iar Romanul se uită rapid în jos la identitatea apelantului. Literele digitale închise la culoare indicau „Biroul lui Leland Manning”. Romanul își zâmbi în barbă, trecându-și mâna prin părul negru, atât de contrastant față de pielea sa albă. Ce bine ar fi fost dacă și bibanul ar fi fost atât de previzibil.

— Ceva probleme? întrebă Romanul în timp ce ridica telefonul.

— Niciuna. Am făcut-o dis-de-dimineață. L-am pus în insigna aia exact cum mi-ai spus.

— Așa că am reușit să ascult toate conversațiile sale din ultimele două ore.

Întinzându-se, Romanul trase sertarul de sus al fișierului, iar degetele sale începură să pipăie ușor până ajunseră la ultimul dosar din spate. Singurul de-acolo fără etichetă.

— Și Wes a spus deja ceva interesant? întrebă asociata sa.

— E pe cale să, replică Romanul, deschizând larg dosarul și dând la iveală niște fotografii alb-negru.

— Dar tu ce faci? Dacă ancheta ta e atât de vitală, credeam c-ai să vii aici.

— O să ajung și acolo, spuse Romanul în timp ce se uita atent la poze.

Toate fuseseră făcute în ziua aceea, pe pista de curse. Una îl înfățișa pe Nico în timp ce era imobilizat și pus la pământ de băieții din Secret Service, una pe președinte în timp ce era băgat în mare grabă în limuzină, și desigur, una pe Boyle, în mijlocul aplauzelor, cu câteva momente înainte de a fi împușcat. Zâmbetul întipărit pe fața lui Boyle părea imposibil de deslușit… cu obrajii nemișcați, cu dinții strălucind. Romanul nu putea să-și desprindă privirea de pe fotografie.

— Trebuie doar să mă ocup de ceva mai întâi.