24.

— Biblioteca Prezidențială Manning. Cu ce vă pot ajuta? răspunde persoana de la recepție.

— Am câteva întrebări cu privire la fișierele prezidențiale, spun, verificând a doua oară dacă ușa biroului meu este închisă.

Rogo îmi spusese că pot să-i folosesc biroul ca să dau telefonul, însă discuția noastră din pauza de prânz se prelungise prea mult.

— Dați-mi voie să vă transfer apelul la persoana de serviciu la arhivă, adaugă secretara.

După un clic sunt pe calea cea bună. Deși aș fi putut să-l sun pe șeful bibliotecii, după cum îmi sugerase Rogo, e mai bine să am de-a face cu persoane mai puțin importante.

— Kara la telefon. Cu ce vă pot fi de folos astăzi? întreabă o voce plăcută de femeie.

— Bună, Kara. Sunt Wes de la Biroul Personal. Încercăm să găsim dosare mai vechi ale lui Ron Boyle pentru un volum omagial la care lucrăm, așa că mă întrebam dacă ne-ai putea ajuta să punem unele lucruri cap la cap…

— Îmi pare rău, puteți să vă repetați numele?

— Wes Holloway. Nu-ți face griji… sunt pe lista celor din staff, spun eu râzând.

Însă tipa nu râde.

— Îmi pare rău, Wes, însă înainte de a pune la dispoziție orice fel de documente, trebuie să completezi o cerere FOIA{12} în care să apară persoana pentru care…

— Președintele Manning. Le-a cerut personal, o întrerup eu.

Fiecare lege în parte are excepții. Polițiștii pot să meargă cu lumini roșii. Doctorii pot să parcheze ilegal pe durata urgențelor. Iar atunci când te cheamă Leland Manning, obții orice coală de hârtie dorești de la Biblioteca Prezidențială Leland Manning.

— Spune-ne, doar spune-ne de ce ai nevoie. O să încep să le adun chiar eu, se oferă.

— Fantastic! exclam eu, frunzărind dosarul gros de pe birou.

Prima pagină se numește Înregistrări ale documentelor prezidențiale și materiale istorice. Noi o numim ghidul celui mai mare jurnal din lume.

În cei patru ani petrecuți la Casa Albă, fiecare dosar, fiecare e-mail, fiecare felicitare de Crăciun trimisă fusese înregistrată, copiată și păstrată. Iar în momentul în care am părăsit Washingtonul, fusese nevoie de cinci avioane militare tip cargo ca să care cele patruzeci de milioane de documente, 1,1 milioane de fotografii, douăzeci de milioane de mesaje transmise prin e-mail, tipărite, și patruzeci de mii de „artefacte”, inclusiv patru tipuri de telefoane cu Leul cel Laș, dintre care două erau făcute de mână, având imaginea președintelui pe ele. Cu toate astea, singura modalitate de a găsi acul în carul cu fân este să te apuci să-l cauți în fân. Și singura modalitate de a afla ce punea Boyle la cale era să-i deschid sertarele de la birou și să văd ce era înăuntru.

— La categoria „Stafful de la Casa Albă”, hai să începem cu toate intrările pe numele lui Boyle, în calitate de adjunct al șefului staffului prezidențial, spun eu, frunzărind primele pagini ale ghidului informațiilor înregistrate și, desigur, toate dosarele sale, inclusiv corespondența trimisă și primită de el. Trec la următorul punct de pe agendă. Și aș mai vrea și referințe personale. Chiar și reclamațiile înregistrate la adresa lui, bine?

— N-ar trebui… spune femeia suspicioasă.

— Nu-ți face griji, râd eu, sesizând schimbarea survenită în vocea ei, asta doar pentru a verifica reputația și caracterul, și să știm dacă avea ceva de ascuns.

— Ah… desigur… doar că – de ce ai nevoie de astea?

— O carte la care lucrează președintele – despre anii lui Boyle în serviciu, de la Casa Albă până la împușcăturile de pe pista de curse…

— Dacă vrei, avem filmul – știi, cu Boyle… și cu tânărul acela care-a fost nimerit chiar în față…

Atunci când John Hinckley încercase să-l ucidă pe Ronald Reagan, îi nimerise pe președinte, pe James Brady, pe agentul Secret Service Tim McCarthy și pe ofițerul de poliție Thomas Delahanty. Cu toții știm cine sunt James Brady, McCarthy și Delahanty, căci au devenit răspunsuri la Știi și Câștigi. Exact ca mine.

— Deci cât de repede crezi că poți să pui informațiile alea cap la cap? întreb eu.

Femeia pufnește ușor în telefon. Probabil ca să nu râdă.

— Stai să… Doi, trei, patru… sper că ești pregătit pentru un material lung de vreo cinci metri și jumătate, metri liniari – sau aproximativ… hai să vedem… 36 000 de pagini.

— 36 000 de pagini, repet eu, cu vocea pierită.

Un car cu fân înalt de cinci metri și jumătate!

— Dacă vrei să-mi dai și alte informații în legătură cu ceea ce cauți, poate reușesc să te-ajut, să mai restrâng puțin aria de căutare…

— De fapt, sunt câteva chestii de care încercam să dăm cât se poate de repede. Președintele a spus că mai sunt și alți cercetători care lucrează la carte și colaborează cu biblioteca. Există vreo modalitate de a ne spune ce dosare au folosit astfel încât să nu urmăm aceleași căi?

— Sigur, însă când vine vorba de solicitările altor persoane, nu avem voie…

— Kara, Kara te cheamă, nu? întreb eu, preluând una dintre metodele de abordare ale lui Manning. Kara, este vorba de președinte…

— Înțeleg, însă regulile…

— Recunosc importanța regulilor. Chiar așa. Însă aceștia sunt oameni care lucrează cu președintele. Suntem cu toții de-aceeași parte a baricadei, Kara, adaug eu, încercând să nu par prea disperat. Și dacă nu reușesc să fac asta, atunci eu o să fiu persoana care nu i-a dat președintelui lista solicitată. Te rog, spune-mi că știi despre ce vorbesc. Am nevoie de slujba asta, Kara – mai mult decât poți să-ți închipui.

La capătul celălalt al firului se așterne o pauză lungă, însă ca orice bibliotecară, Kara este o persoană pragmatică. O aud cum tastează ceva.

— Cum îi cheamă? întreabă ea.

— Numele de familie Weiss, prenumele Eric, spun eu, începând încă o dată cu fostul nume de cod al lui Boyle, numele real al lui Houdini.

Se aude un clic atunci când apasă pe tasta Enter. Mă uit pentru a treia oară înspre ușă. Totul e în regulă.

— Avem doi Eric Weiss diferiți. Unul a făcut niște cercetări în primul an în care am deschis. Celălalt a făcut o solicitare acum aproximativ un an și jumătate, dar se pare că era un puști care voia să știe care-i filmul favorit al președintelui…

— Toți oamenii președintelui, spunem amândoi deodată.

Pufnește din nou ca mai-nainte.

— Nu cred că ăsta-i omul tău, adaugă ea, în sfârșit puțin mai entuziastă.

— Cum rămâne cu celălalt Weiss?

— După cum am spus, a apelat la noi chiar în anul în care am deschis… adresa e din Valencia, Spania…

— Ăsta-i tipul! izbucnesc eu, după care mă abțin rapid.

— Așa pare, spune Kara. A avut câteva solicitări similare… unele dintre dosarele lui Boyle… programul președintelui din ziua în care au avut loc împușcăturile… Chestia ciudată este că, în conformitate cu notele scrise aici, a plătit pentru cópii – destul de mult, aproape șase sute de dolari –, însă atunci când i le-am trimis, pachetul s-a întors înapoi. Potrivit informațiilor din calculator, nu apărea nimeni la adresa aia.

Asemenea unei poze în camera obscură, marginile fotografiei începeau ușor să se materializeze și să capete contur. FBI-ul spunea că Boyle fusese localizat în Spania. Dacă asta fusese prima sa solicitare adresată bibliotecii și după aceea fugise, poate că era îngrijorat că oamenii știau că numele său era…

— Încearcă și Carl Stewart, spun eu, trecând la numele de cod pe care Boyle îl folosise în hotelul din Malaysia.

— Carl Stewart, repetă Kara, tastând de zor. Da – uite-l aici…

— Îl ai?

— Cum să nu? Aproape două sute de solicitări de-a lungul ultimilor trei ani. A cerut peste 12 000 de pagini…

— Îhî… tipu-i total, îi spun eu, având grijă să nu-i piară interesul. Și doar pentru a fi siguri că el este omul nostru, care-i ultima adresă pe care o ai?

— E din Londra… corespondența poate fi trimisă la oficiul poștal de pe Balham High Road nr. 92A și când nu este acasă. Iar codul poștal este SW12 9AF.

— Ăsta e, spun eu, scriindu-l în grabă, chiar dacă știu că este echivalentul britanic a unei căsuțe poștale. Și la fel de greu de dat de urmă.

Înainte să pot rosti altceva, ușa biroului se deschide larg.

— Este la closet, mă anunță Claudia, referindu-se la președinte.

Mi-era teamă de asta. „Closet” era modul în care denumea ea toaleta – ultima oprire a lui Manning înainte de a porni spre vreun eveniment. Dacă face ce face de obicei – asta înseamnă că mai am două minute.

— Și ai dori să-ți trimit o listă cu ce ne-a cerut? întrebă bibliotecara în receptor.

— Wes, m-ai auzit? insistă Claudia.

Ridic un deget în sus către șefa staffului nostru.

— Da, și dacă poți să-mi trimiți lista aia, ar fi perfect, îi spun tipei de la bibliotecă.

Claudia bate cu degetul în cadranul ceasului, iar eu confirm dând din cap.

— Și dacă pot să-ți cer o ultimă favoare – ultimul document pe care l-a primit – când a fost trimis?

— Stați să vedem… aici scrie că pe cincisprezece, deci cam acum zece zile, răspunde bibliotecara.

Mă îndrept de spate, iar fotografia din camera obscură începe să capete noi contururi și detalii. Încă din ziua în care se deschisese biblioteca, Boyle începuse să solicite documente și să caute prin dosare. Acum zece zile îl ceruse pe ultimul – după care renunțase deodată să se mai ascundă. Nu știu prea multe, însă e foarte clar că găsirea acelui dosar este singura modalitate de a mă lumina.

— Cei din Secret Service deja se mobilizează, spune Claudia, aruncând o privire pe hol și urmărind cum agenții încep să se adune la ușa de intrare în birourile prezidențiale.

Mă ridic în picioare și întind firul de telefon spre scaunul pe care-mi țin sacoul de la costum. Îl iau, dar continui să discut cu bibliotecara.

— Cât de mult ți-ar lua să-mi trimiți și mie o copie a ultimului document pe care l-a primit?

— Stai să vedem, a ieșit săptămâna trecută, așa că ar mai putea să fie la Shelly… Nu închide, dă-mi voie să verific…

După care, pentru scurt timp, se așterne tăcerea.

Mă uit la Claudia. Nu avem prea multe reguli, însă una dintre cele vitale este să nu-l facem niciodată pe președinte să aștepte.

— Nu-ți face griji. Vin acum.

Ea se uită peste umăr și din nou spre hol.

— Vorbesc serios, Wes, mă amenință ea. Și la urma urmei, cu cine vorbești?

— Cu biblioteca. Încerc să fac rost de lista finală a participanților la evenimentul de diseară.

La noi în birou, când președintele se simte singur și-i este dor de vechea sa viață, îi sună pe Foștii perioadei sale: fostul prim-ministru britanic, fostul prim-ministru canadian, până și pe fostul președinte francez. Însă ajutorul de care am nevoie e mult mai aproape de atât.

— Îl am chiar aici. Nu-i decât de o pagină, mă întrerupe bibliotecara. Care-i numărul tău de fax?

Îi spun numărul în timp ce îmi bag mâna pe mâneca sacoului. Capetele metalice ale președintelui și primei-doamne se bălăngănesc pe insigna prinsă la rever.

— Și-l trimiți acum?

— Când vrei… mi-e totuna…

— Acum.

Pun telefonul în furcă, înșfac geanta cu tot felul de minuni și mă îndrept rapid spre ușă.

— Anunță-mă când vine Manning, îi spun Claudiei în timp ce trec valvârtej pe lângă ea și mă duc glonț în camera de vizavi în care se află copiatorul.

— Wes, nu-i deloc amuzant ceea ce faci, spune ea, vădit iritată.

— Vin chiar acum, mint eu, stând în fața faxului nostru securizat.

În fiecare zi, la ora șase dimineața, NID-urile lui Manning – National Intelligence Daily (Informații zilnice la nivel național) – sosesc prin faxul securizat exact în același loc. Trimise de CIA, NID-urile conțin scurte prezentări cu privire la o serie de subiecte destul de sensibile din domeniul informațiilor și reprezintă ultimul cordon ombilical pe care toți foștii președinți îl mai au cu Casa Albă. Manning aleargă după ele ca o pisică în călduri. Însă pentru mine, ceea ce se transmite chiar acum este mult mai important.

— Wes, du-te la ușă. Am eu grijă de fax.

— N-o să dureze decât…

— Am spus să te duci la ușă. Acum.

Mă întorc cu fața spre Claudia chiar când faxul începe să prindă viață. Buzele ei de fumătoare înrăită sunt lipite și țuguiate, și pare supărată – mai supărată decât ar trebui să fie cineva din cauza unui amărât de fax.

— E OK, mă bâlbâi eu, îl iau eu.

— La naiba, Wes…

Chiar înainte să apuce să termine propoziția, telefonul îmi vibrează în buzunar. Îl scot ca pe o simplă distracție.

— Dă-mi numai o secundă, îi spun Claudiei în timp ce verific identitatea celui care mă sună.

„Număr necunoscut.” Nu sunt prea mulți oameni care să aibă numărul ăsta.

— Wes la telefon, răspund.

— Nu reacționa în niciun fel, zâmbește doar și prefă-te că vorbești cu un prieten vechi, răzbate o voce nu prea clară în receptor. Îl recunosc instantaneu.

Boyle.