32.

— Ăsta? întreabă Dreidel în timp ce se holbează la faxul despăturit. Ăsta-i ultimul lucru pe care Boyle l-a primit de la bibliotecă?

— Da, conform celor spuse de tipa de la arhivă.

— N-are nicio noimă, mormăie Dreidel, adică vreau să spun, un dosar de personal ceva, aș fi înțeles… până și un memorandum mai vechi asupra unui atac care nu mersese ca lumea… însă un careu de cuvinte încrucișate?

— Asta-i ce mi-a trimis femeia: o foaie cu niște nume pe niște tâmpenii de benzi animate „Beetle Bailey” – iar pe partea opusă, un careu șters, în bună parte completat…

— … Careu de cuvinte încrucișate, repetă Dreidel.

Studiază răspunsurile scrise de mână.

— În mod clar e scrisul lui Manning.

— Și al lui Albright, spun eu, referindu-mă la fostul șef al staffului prezidențial. Ți-aduci aminte? Albright începea careurile…

— … iar Manning le termina. Revenind la cuvintele încrucișate, arată spre niște litere mâzgălite din dreapta rebusului. „AMB… JABR… FRF… JAR…” Ce-s astea?

— N-am nicio idee. Am verificat inițialele, însă nu sunt ale vreunei persoane pe care s-o cunoască. Ca să fiu sincer, pare a fi o tâmpenie.

Dreidel dă din cap aprobator, verificându-le și el.

— Maică-mea face același lucru când dezleagă cuvinte încrucișate. Cred că nu-i vorba decât de niște litere cu care să verifici spațiile libere… încercând diferite variante de răspuns.

Concentrându-se din nou pe careul propriu-zis, citește fiecare răspuns în parte, unul câte unul.

— Ce zici de pătrățelele completate? Ceva interesant?

— Doar niște cuvinte obscure cu o grămadă de vocale. „Damp aral… peewee”, citesc eu de sus, aplecându-mă peste umărul său.

— Și răspunsurile sunt corecte?

— Am avut în total douăsprezece secunde să mă uit la el, cu atât mai puțin să-l rezolv.

— Par a fi corecte, spune Dreidel, studiind careul terminat. Deși poate că asta-i ceea ce tipul de la FBI voia să spună prin Cei Trei, adaugă el. Poate că-i un număr din careu.

Dau din cap în semn că nu.

— A spus că-i un grup.

— Și totuși, s-ar putea să fie în careu.

Aruncându-mi ochii peste singurul „trei” din careu, arăt răspunsul din patru litere de la 3 vertical.

— „Merc”, spun eu, citind din rebus.

— Prescurtarea pentru „mercenar”, spune Dreidel, acum surescitat. Un mercenar care știa ce să facă pentru a-l lăsa pe Boyle în viață.

— Hai c-ai nimerit-o.

— Cum poți să spui asta? Poate că asta-i exact ceea ce ne scapă…

— Ce anume, vreun cod ascuns care spune: „La sfârșitul primului mandat, înscenează-i moartea lui Boyle și lasă-l să apară peste câțiva ani în Malaysia?” Haide, fii serios. Nu-i niciun mesaj secret ascuns într-un rebus din Washington Post.

— Și-atunci, unde-am ajuns? întreabă Dreidel.

— V-ați blocat, anunță o voce de femeie de după colț.

Întorcându-mă, aproape că-mi înghit limba. Lisbeth intră mai tiptil decât o pisică, căutând din priviri să se convingă că eram singuri în încăpere. Fata asta nu-i proastă. Știe ce se întâmplă dacă povestea asta iese la iveală.

— Asta-i o conversație particulară, insistă Dreidel.

— Pot să vă ajut, se oferă ea.

Are în mână un telefon celular. Mă uit în jos la geanta ei și mai localizez încă unul. Nemernica dra…

— Ne-ai înregistrat!? De-asta ai plecat? izbucnește Dreidel, jucându-și deja rolul avocatului în timp ce sare-n sus de pe scaun. În Florida e ilegal să faci asta fără acordul celui în cauză!

— Nu v-am înregistrat…

— Atunci nu poți să dovedești nimic – fără o înregistrare ceva, totul nu-i decât…

— „Și totuși, s-ar putea să fie în careu… Merc… prescurtarea pentru mercenar…” începe ea, uitându-se în jos la palma stângă. Vocea nu-și mărește ritmul, fiind inflexibilă și de un calm perfect, enervant. „Un mercenar care știa ce să facă pentru a-l lăsa pe Boyle în viață…” Își întoarce palma pe măsură ce citește. „Hai ca-i nimerit-o.” Pot să continui dacă vreți. Nici măcar n-am ajuns la încheietură.

— Ne-ai păcălit, spun eu de la masă, împietrit de uimire.

Se oprește la acuzația mea.

— Nu, nu… Nu încercam decât să văd dacă mă mințeați.

— Deci faci asta mințindu-ne tu pe noi?

— Nu asta am… Se oprește și se uită în jos, cumpănind momentul. Este mai greu decât crezuse. Uite ce-i, îmi… îmi pare rău, OK? Însă vorbesc serios… pot să lucrez împreună cu voi la cazul ăsta.

— Să lucrezi cu noi? Nu, nu, nu! țipă Dreidel.

— Nu înțelegi…

— De fapt, sunt al dracului de priceput la chestiuni de genul ăsta – și ultimul lucru de care am nevoie chiar acum este să stau mai mult de-atât cu tine, ascultându-ți prostiile. Am un Nu comentez pentru toate astea și nu numai că o să neg orice o să publici, dar o să te și dau în judecată de-o să-ți meargă fulgii și-o să ajungi înapoi la ziarul ăla de doi bani, de liceu, unde ai învățat șmecheria asta blestemată cu telefonul!

— Îhî, sunt sigură că un proces public chiar o să te ajute în campania de alegeri, spune Lisbeth calmă.

— Să nu îndrăznești să aduci asta în… La naiba! țipă Dreidel, întorcându-se și lovind cu pumnii în tăblia mesei de primire.

Stând încă în cadrul ușii, Lisbeth ar fi trebuit să zâmbească așa de tare încât să-i vezi, asemenea motanului, penele de canar atârnându-i pe buze. În schimb, ea se freacă la ceafă în timp ce dinții din față îi clănțănesc îngrijorător. Am avut și eu aceeași privire întipărită pe față atunci când am surprins fără voie una dintre multele certuri dintre președinte și prima-doamnă. E ca și cum intri peste cineva care face sex. Un fior inițial, urmat imediat de o teamă păguboasă că, dintr-o infinitate de posibilități, din pură întâmplare, în plan fizic și temporal, lumea conspirase să te plaseze în acel moment regretabil, la care nu mai poți reveni și care va ajunge să te macine întreaga viață.

Lisbeth face un pas înapoi, împingându-se în ușă. După care face un pas înainte.

— Chiar pot să vă ajut, spune ea.

— Ce vrei să spui? întreb eu, ridicându-mă în picioare.

— Wes, nu te băga, suspină Dreidel. E o prostie. Suntem deja în…

— Pot să vă fac rost de informații, continuă Lisbeth. Ziarul… contactele noastre…

— Contacte? întreabă Dreidel. Avem la îndemână Rolodex-ul{14} președintelui.

— Însă nu poți să suni pe nimeni, ripostează Lisbeth. Și nici Wes nu poate – nu fără să pună pe cineva pe gânduri și să tragă un semnal de alarmă nedorit.

— Nu-i adevărat, insistă Dreidel.

— Pe bune? Deci nimeni nu va ridica măcar o sprânceană atunci când doi foști consilieri ai lui Manning o să înceapă să disece tentativa de asasinat? Nimeni n-o să-i spună nimic președintelui atunci când o să începeți să vă băgați nasul în viața și în trecutul lui Boyle?

Rămânem amândoi fără replică. Dreidel se oprește din mersul său de colo-colo. Eu șterg nu știu ce fir imaginar de praf de pe masă. „Dacă află președintele că…”

Lisbeth se uită la noi cu atenție. Pistruii i se mișcă pe măsură ce-și îngustează ochii. Ea își câștigă existența de pe urma analizării evenimentelor sociale.

— Nici măcar nu aveți încredere în Manning, nu-i așa? întreabă ea.

— Nu poți să publici asta, amenință Dreidel.

Lisbeth rămâne cu gura căscată, șocată de răspuns.

— Vorbești serios…

Îmi trebuie o secundă ca să procesez ceea ce se întâmplase. Mă uit la Lisbeth, după care din nou la Dreidel. Nu-mi vine să cred. Mergea la cacealma.

— Să nu cumva să îndrăznești să publici asta, adaugă Dreidel. Noi n-am spus așa ceva.

— Știu… n-o public… eu nu vreau decât – voi doi chiar ați deranjat cuibul de viespi cu chestia asta, nu-i așa?

Dreidel terminase cu răspunsul la întrebări. Se repede spre ea, împingându-i un deget în față.

— N-ai nicio dovadă pentru nimic! Iar faptul că…

— Chiar poți să ne ajuți? strig eu de la masă.

Întorcându-se spre mine, nu ezită deloc.

— Indiscutabil.

— Wes, nu fi tâmpit!

— Cum? o întreb eu.

Dreidel se întoarce spre mine.

— Ia stai… tu chiar o asculți?

— Fiind singura persoană pe care nimeni n-o s-o poată asocia cu voi și, implicit, de la care n-o să se ajungă niciodată la voi, explică Lisbeth, trecând pe lângă Dreidel și îndreptându-se spre mine. Dacă dai vreun telefon, cei din jur vor ști că se întâmplă ceva. La fel este și în cazul lui Dreidel. Însă dacă sun eu, nu-i vorba decât de o reporteră trăsnită care amușinează o poveste, un subiect, ceva, și speră să fie următorul Woodward și Bernstein.

— Și-atunci, de ce ai vrea să ne ajuți? întreb eu.

— Ca să fiu următorul Woodward și Bernstein. Prin ochelarii ei de firmă, mă studiază cu niște ochi de-un verde-închis – și nu se uită nici măcar o dată în jos la obrazul meu. Vreau povestea asta, adaugă ea. Când o să se termine totul… când o să iasă toate secretele la iveală, iar aranjamentele pentru scrierea unei cărți o să fie deja făcute, nu vreau decât ca eu să fiu cea care o scrie.

— Și dacă-ți spunem să te duci dracului?

— O dau pe post acum, iar mașinile echipelor de știri o să înceapă să se alinieze în fața apartamentelor voastre, dând apă la moară programelor de știri prin cablu cu viețile voastre. Mințind toată America… o mare mușamalizare… o să vă mănânce ca pe un bol de cereale Cheerios. Și chiar dacă o să scoateți adevărul la lumină, o să se aleagă praful de viețile voastre.

— Și asta-i tot? întreabă Dreidel, venind rapid înapoi și bătând cu încheietura degetului în masă. Ne ameninți, iar noi se presupune că ne supunem pur și simplu? De unde știm că n-o s-o dai pe post mâine-dimineață doar pentru a da rapid lovitura?

— Pentru că numai un tâmpit se grăbește să dea rapid lovitura, spune Lisbeth așezându-se pe marginea mesei. Știți bine cum merge treaba: îi dau drumul pe post mâine-dimineață și-o să am parte de-o mângâiere pe creștet care o să dureze în total douăzeci și patru de ore, punct la care Times și Washington Post o să pună ghearele pe mingea mea, o să trimită o grămadă de reporteri aici și-o să se joace cu ea până la sfârșit. Cel puțin dacă mergeți pe mâna mea, aveți controlul. Voi vă obțineți răspunsurile, eu îmi obțin reportajul vieții. Dacă sunteți nevinovați, n-aveți de ce să vă temeți.

Mă uit în sus, de pe scaunul pe care stau. La marginea mesei, piciorul drept al lui Lisbeth se leagănă încet. Știe c-a spus ceva demn de luat în seamă.

— Și putem să avem încredere în tine? întreb eu. N-o să spui nimic până se va termina?

Piciorul ei se oprește din legănat.

— Wes, singurul motiv pentru care știi acum de Woodward și Bernstein este că au avut parte de lovitura finală… și nu de cea inițială. Numai un tâmpit n-ar rămâne fidel cauzei până când are toate răspunsurile.

M-am mai ars cu reporterii. Nu-mi plac reporterii. Și în mod sigur nu-mi place Lisbeth. Însă în timp ce-mi arunc rapid privirea spre Dreidel, care în cele din urmă a rămas tăcut, e limpede că n-avem alte opțiuni. Dacă nu lucrăm cu ea, o să facă public tot rahatul ăsta și o să-i dea drumul pe piață astfel încât n-o să mai fim niciodată în stare să-l retractăm. Pe de altă parte, dacă lucrăm cu ea, cel puțin câștigăm niște timp să aflăm ce se întâmplă de fapt. Mă mai uit încă o dată la Dreidel. După modul în care se ciupește de nas, chiar la baza acestuia, am călcat deja pe un câmp minat. Singura întrebare acum este cât va mai dura până când o să auzim marea…?

— Nu mișcă nimeni! urlă o voce profundă în timp ce ușa se izbește brusc de perete și o jumătate de duzină de agenți ai Secret Service, la costum și cravată, invadează camera, cu armele scoase.

— Hai să mergem! spune un agent vânjos cu o cravată verde subțire, în timp ce-l înșfacă pe Dreidel de umăr și-l împinge spre ușă. Afară. Acum.

— Ia mâna de pe mine!

— Și tu! îi spune un altul lui Lisbeth. Mișcă!

Restul agenților se năpustesc înăuntru, însă, spre surprinderea mea, trec în grabă pe lângă mine, răspândindu-se în toată încăperea. Nu-i un atac, caută pe cineva.

Singurul lucru ciudat este că niciunul dintre indivizii ăștia nu mi se pare cunoscut. Îi cunosc pe toți agenții care lucrează cu noi. Poate că aveam parte de o amenințare cu bombă, iar ei îi chemaseră pe cei din forțele locale…

— Voi doi, mișcați-vă, răcnește agentul cu cravată verde la Dreidel și Lisbeth.

Presupun că nu mă vede și pe mine – Lisbeth încă este în fața mea, lângă masă, însă când mă ridic de pe scaun și mă duc după ei spre ușă, cineva mă apucă brusc de haină.

— Hei, ce faci…?

— Tu rămâi cu mine, insistă Cravată Verde, trăgându-mă înapoi până simt că-mi intră cravata în gât.

Cu o mișcare bruscă spre stânga, tipul mă trimite clătinându-mă spre cel mai îndepărtat colț al camerei. Ne mișcăm atât de repede, încât abia pot să-mi mențin echilibrul.

— Wes! strigă Lisbeth.

— N-a pățit nimic, o asigură un agent cu o acnee urâtă, apucând-o de cot și trăgând-o spre ușă.

Îi mai spune ceva, dar nu aud ce.

Uitându-mă înapoi peste umăr, văd că Lisbeth încă nu și-a recăpătat echilibrul și merge poticnindu-se spre cadrul alb și dreptunghiular al ușii. Cu o ultimă smucitură, dispare complet. Când primul agent o atinsese, părea iritată. Însă ultima privire pe care i-am surprins-o înainte ca ușa să se trântească în urma ei… modul în care făcuse ochii mari… indiferent de ce-i spusese agentul, exprima groaza.

— Lăsați-mă – sunt unul dintre băieții buni! insist eu, zbătându-mă să-mi scot legitimația.

Lui Cravată Verde nu-i pasă.

— Mergi înainte! îmi spune el, practic luându-mă pe sus de guler.

Ultima oară când cei din Secret Service se mișcaseră atât de repede fusese atunci când Boyle fusese… Nu, mă opresc, refuzând să-mi aduc aminte imaginile acelea. „Nu intra în panică. Analizează faptele așa cum sunt.”

— Manning e bine? întreb.

— Mișcă și-atât! insistă el în timp ce ne îndreptăm în grabă spre colțul camerei, unde văd o ușă capitonată, aproape ascunsă.

— Haide! spune Cravată Verde, trăgând de un zăvor și împingându-mă în ușă ca s-o deschid larg.

Spre deosebire de ușa prin care îi scoseseră pe Lisbeth și pe Dreidel, asta nu duce în hol. Tavanul se ridică în sus, iar culoarul de beton este gri și îngust. Cabluri atârnând aiurea, stingătoare de incendiu murdare și niște țevi albe sunt singurele lucruri de pe pereți. După mirosul de amoniac dinăuntru este coridorul de întreținere.

Încerc să mă eliberez din strânsoare, însă ne mișcăm prea repede.

— Dacă nu-mi spui unde dracu’ mergem, o să mă ocup personal ca să-ți…

— Aici, spune Cravată Verde, oprindu-se la prima ușă din dreapta mea.

Pe semnul de pe ușă, în alb și roșu, scrie „Numai pentru depozitare”. Tipul atinge ușa cu mâna liberă și dă la iveală o încăpere mai mare decât biroul meu. Cu un ultim brânci, îmi dă drumul la guler și mă aruncă înăuntru ca pe un sac de gunoi.

Pantofii îmi alunecă pe podea, încerc să mă redresez, moment în care localizez alte două perechi de pantofi negri, și-mi dau seama că nu sunt singur.

— E-al vostru, strigă Cravată Verde, apoi aud cum ușa se trântește în spatele meu.

Îmi recapăt echilibrul și mă lovesc cu cotul de un raft metalic pentru utilități. Un nor de praf țâșnește în sus.

— O zi cam încărcată, ce zici? spune bărbatul cu șapca US Open, stând cu mâinile încrucișate la piept.

Partenerul său se scarpină la lobul urechii acolo unde are o crestătură mică. O’Shea și Micah. Agenții FBI de azi-dimineață.

— Ce naiba se întâmplă? întreb.

— Nico Hadrian a evadat de la St. Elizabeths acum aproape o oră și jumătate. Ceea ce vrem noi să știm este de ce-i trecut numele tău în registrul spitalului ca fiind ultimul care l-a vizitat?