27.

— El e cel pe care l-am împușcat, nu-i așa? șopti Nico, holbându-se la fotografia recentă a lui Wes. Cel nevinovat.

— În orice război există și nevinovați, spune Romanul. Însă ceea ce trebuie să știu este…

— E mai bătrân acum.

— Au trecut niște ani, Nico. Bineînțeles că-i mai bătrân.

Nico trase fotografia mai aproape de el.

— L-am făcut praf, nu-i așa? Acum e distrus.

— Poftim?

— Se vede în ochii lui, explică Nico, concentrându-se și mai mult asupra pozei. Am mai văzut privire asta… în luptă… băieții de pe câmpul de luptă au privirea aia.

— Sunt sigur c-o au, admise Romanul, smulgându-i fotografia și chinuindu-se să-l mențină pe Nico pe făgașul discuției. Însă trebuie să-mi spui dacă…

— Îi degrevăm de sarcini când capătă privirea aia, spuse Nico, aproape cu mândrie. Căci pierd din vedere cauza pentru care luptă.

— Exact. Pierd din vedere cauza pentru care luptă. Hai să ne concentrăm asupra acestui fapt. Bătând darabana pe fotografia lui Wes, Romanul adăugă: Ți-aduci aminte ce-a spus despre tine? La audierile de-acum câțiva ani?

Nico rămase tăcut.

— Cum ți-a spus? Un turbat?

— Un monstru, mârâi Nico.

Romanul clătină din cap neîncrezător, știind bine cum fusese descris de către Wes. Însă ca oricare interogatoriu, cheia consta în ascunderea marilor întrebări.

— Și asta-i ultima chestie pe care l-ai auzit spunând-o? întrebă Romanul.

— Dădea vina pe mine. Refuza să vadă de la ce ne-am salvat noi toți.

Romanul îl cercetă cu atenție pe Nico și se convinse că Wes nu luase legătura cu el. Desigur, asta reprezentase numai o parte din motivul vizitei sale.

— Că tot veni vorba, te mai gândești la Boyle?

Nico își ridică privirea, cu ochii plini de mânie, dar se calmă repede. Ura dispăru aproape instantaneu. Mulțumită doctorilor, în cele din urmă învățase s-o ascundă.

— Niciodată, spuse Nico.

— Deloc?

— Niciodată, repetă Nico, cu vocea joasă și măsurată.

Își petrecuse opt ani din viață ca să-și perfecționeze răspunsul.

— E OK, Nico. Ești în siguranță acum, așa că…

— Nu mă gândesc la el. Nu, insistă el, stând încă în genunchi și privind roșul aprins al mătăniilor. Ce s-a întâmplat cu el… el…

Înghițind greu, Nico se întinse după mătănii, după care renunță.

— El m-a băgat aici. El…

— Poți să-i spui numele, Nico.

Nico clătină din cap, continuând să se uite la mătănii.

— Numele sunt născocite. El… poartă masca diavolului.

Fără niciun fel de avertisment, brațul lui Nico se repezi după mătăniile din mijlocul patului. Le duse la piept, pipăind înfrigurat cu degetul mare mărgică după mărgică, în căutarea chipului gravat al Fecioarei Maria.

— Nico, nu te ambala…

— Numai Dumnezeu este adevărat…

— Te înțeleg, însă…

— Dumnezeu e adevărat! izbucni el, răsucind mătăniile mai repede ca niciodată.

Nico se întoarse și începu să se legene… încet, apoi din ce în ce mai repede, răsucind rozariul între degete. Cu fiecare balansare umerii îi coborau tot mai jos, iar spatele i se curba tot mai mult, transformându-se practic într-o minge la marginea patului. Dădu să mai spună ceva, după care renunță brusc. Romanul mai văzuse asta și înainte. Această luptă interioară. Dintr-odată, Nico se uită înapoi peste umăr. Romanul n-avea nevoie de un văz de 20/6 ca să-i vadă lacrimile din ochi.

— Ai venit aici ca să mă izbăvești? întrebă Nico printre hohote de plâns.

Romanul îngheță, gândindu-se că totul avea legătură cu Boyle… Și așa era, însă…

— Sigur că da, spuse Romanul îndreptându-se spre partea cealaltă a patului.

Îi puse o mână pe umăr și ridică vioara de pe podea. Citise de suficiente ori dosarul lui Nico pentru a ști că așa avea să-l liniștească.

— De-asta sunt aici, îi spuse îmbrățișând gâtul viorii.

— Pentru izbăvire? întrebă Nico pentru a doua oară.

— Pentru salvare.

Nico zâmbi, scăpând mătăniile roșii pe podea. După felul în care Nico se uitase la vioară cu ochii pe jumătate închiși, Romanul își dădu seama că avea câteva minute de calm. Trebuia să termine cât mai repede ce avea de făcut.

— În numele Celor Trei, sunt aici pentru purificarea ta… și pentru a fi sigur că atunci când vine vorba de Boyle – când vine vorba de Fiară – spiritul tău nu mai resimte influența lui.

— Care ne sporește credința… Care ne întărește speranța… Care ne desăvârșește dragostea, începu Nico să se roage.

— Atunci hai să începem, propuse Romanul. Care-i ultima ta amintire legată de el?

— La Revoltă, începu Nico. Făcând cu degetele semnul victoriei… rânjind satisfăcut spre mulțime cu dinții săi albi strălucitori. După care mânia din ochii săi când am apăsat pe trăgaci – nu știa că fusese lovit. Era nervos… furios în timp ce strângea din dinți. Asta a fost prima lui reacție, până și în pragul morții. Ură și furie. Până când s-a uitat în jos și și-a văzut propriul sânge.

— Și l-ai văzut cum a căzut?

— Două împușcături în inimă, una în mână și, chiar înainte de a fi pus la pământ, l-am nimerit și în gât. L-am auzit țipând în timp ce săreau pe mine. Țipând să-l ajute cineva. Implorând… chiar în mijlocul zbieretelor din jur… să-l ajute cineva. „Cineva… cineva să mă ajute…” Iar după aceea țipetele s-au oprit. Iar el râdea. Aud ceva. Puteam să aud. Prin sângele lui, Boyle râdea.

Romanul își trecu limba peste dinți. Fără îndoială, era adevărat. Râzând în drum spre libertate.

— Dar de-atunci încoace? întrebă el, alegându-și cu grijă fiecare cuvânt.

Indiferent de risc, avea nevoie să știe dacă Boyle fusese aici.

— Te-a bântuit… recent?

Nico se opri, ridicându-și privirea de la vioara.

— Bântuit?

— În… în visele tale.

— Niciodată în vis. Amenințarea sa a încetat când…

— Dar în știu eu ce alte situații, în viziuni sau…?

— Viziuni?

— Nu viziuni… Știi tu, ca și…

— Puterea lui e atât de mare? îl întrerupse Nico.

— Nu, însă noi…

— Să fie în măsură să facă asta… sa te bântuie dincolo de cenușă…

— Nu există o asemenea putere, insistă Romanul, întinzându-se să atingă umărul lui Nico.

Nico se trase înapoi, ferindu-se de atingerea Romanului. Se lovi cu spatele de calorifer, iar vioara căzu pe podea.

— Pentru ca Fiara să se ridice…

— N-am spus niciodată asta.

— Nici n-ai negat! spuse Nico, clipind panicat.

Începu să dea din mâini cu pumnii strânși, ca și cum n-ar fi putut să-și controleze mișcările. O venă groasă de la gât i se umflă cât pe ce să plesnească.

— Însă ca el să trăiască… Marea Năpastă ce durează de șapte ani – timpul pe care eu l-am petrecut aici – urmată de reînvierea mortului…

Romanul se dădu înapoi, împietrit.

— Și tu crezi asta, spuse Nico.

— Nu-i adevărat.

— O simt în vocea ta. Tremurul! Am dreptate, nu-i așa?

— Nico…

— El este! Odată cu reînvierea – Fiara trăiește!

— N-am spus niciodată…

— Trăiește! Doamne Dumnezeul meu, trăiește, urlă către cer Nico, stând încă în genunchi și întorcându-se spre geamul securizat.

Romanul se temuse că avea să ajungă la asta. Își vârî mâna în buzunarul de la haină și își scoase telefonul celular, un model vechi, destul de gros. Cu degetul mare culisă capacul din spate al telefonului și scoase la iveală un compartiment central în care se aflau o seringă mică și o lamă de ras. Ecusonul fals și insigna de la Secret Service îi permiseseră să aducă o armă în tocul de la gambă, însă seringi și lame de ras? În niciun caz într-un spital de boli nervoase.

— Nico, e timpul să te calmezi, spuse el, fixându-și seringa între degetul arătător și cel mijlociu.

Fentanylul avea să-l doboare cu ușurință, însă lama avea să facă să pară o sinucidere.

— Tu-tu mă ataci? se miră Nico când se întoarse și văzu acul seringii.

Ochii i se întunecară, iar nările i se lărgiră.

— El te-a trimis! strigă Nico, lipit de calorifer și prins în colț. Ești unul de-ai lor!

— Nico, sunt de partea ta, încercă să-l calmeze Romanul în timp ce se apropia și mai mult.

Nu era nicio plăcere să răpui un animal.

— Asta-i doar ca să te calmeze, adăugă el, știind că n-avea de ales.

Un cadavru lăsat în urmă avea să ridice în mod sigur întrebări, însă situația n-avea să fie nici pe jumătate la fel de gravă ca în cazul în care îl lăsa pe Nico să urle timp de o lună întreagă că Cei Trei existau și că Boyle era în viață.

Ochii lui Nico se îngustară, concentrându-se asupra armei din tocul de la gamba Romanului. Ca și cum ar fi localizat un prieten vechi.

— Nici să nu te gândești, Nico. Nu poți să…

Ușa camerei se deschise larg, trântindu-se de perete.

— Ce-i cu zbieretele astea…? Ce mama dracului crezi că faci?! întrebă o voce profundă.

Romanul aruncă o privire în spate exact cât să vadă doi supraveghetori dând buzna înăuntru. De atât avu nevoie Nico.

Asemenea unui șarpe descolăcit, Nico se năpusti la picioarele Romanului. Cu mâna dreaptă îi apucă rotula, răsucindu-i-o ca pe un capac de sticlă. Mâna stângă se duse direct spre arma din tocul de la gambă.

— Aaaaah! gemu Romanul, prăvălindu-se pe spate direct spre podea.

Chiar înainte de impact, Nico îi smulse arma din toc.

— Nico, nu… spuse supraveghetorul cu un inel rotund în ureche.

Era deja prea târziu. Asemenea unui pictor care-și regăsise pensula pierdută, Nico rânji când simți arma în palmă. Stând în genunchi, își mișcă ușor mâna și apucă pistolul.

— Cu amortizor… nici țeava și nici tocul prea grele, îi spuse Romanului, care încă se mai zvârcolea pe podea. Marfă de calitate, adăugă el cu o grimasă de plăcere în timp ce le zâmbea supraveghetorilor.

— Nico…!

Patru împușcături șuierară în încăpere. Amândoi supraveghetorii urlară. Primele două gloanțe le nimeriră mâinile. Exact ca-n cazul tatălui său. Și al lui Boyle. Stigmatul. Ca să simtă durerea suferită de Isus. Amândoi se loviră de perete înainte de a-și dea seama că celelalte două gloanțe le pătrunseseră în inimă.

Nico se ridică în picioare fără măcar să se uite cum cei doi supraveghetori se prăbușeau la podea, corpurile lor lăsând dungi roșii paralele pe peretele alb. Răsucindu-se pe călcâie, îndreptă arma spre Roman, care zăcea pe spate, ținând ceva strâns la piept. Avea să fie o țintă ușoară, însă când degetul lui Nico se pregătea să apese pe trăgaci…

— Omul lui Dumnezeu! strigă Romanul, ridicând mătăniile din sticlă roșie ale lui Nico.

Acestea atârnau din pumnul său, balansându-se asemenea ceasului de buzunar al unui hipnotizator.

— Și știi asta, Nico. Indiferent ce altceva gândești… Nu poți omorî un om al lui Dumnezeu.

Nico se opri, vrăjit de felul în care razele slabe ale soarelui se reflectau în mărgelele de sticlă. Mătăniile se bălăngăneau în același ritm cu respirația rapidă a Romanului. Broboane de sudoare se adunaseră pe buzele acestuia. De jos de pe podea, vedea direct în țeava armei. Nico nu se uita la el. Nici măcar n-avea să-i dea de înțeles că era acolo. Fascinat de mătănii, Nico își căuta răspunsul, fără să miște deloc pistolul. Ridica și cobora dintr-o sprânceană încercând să se calmeze. În final apăsă pe trăgaci.

Când glonțul țâșni, Romanul închise ochii. Acesta îi străpunse mâna stângă, exact în mijlocul palmei. Durerea suferită de Isus. Înainte ca măcar s-o poată simți, mâna i se umplu de sânge, scurgându-i-se de la încheietură spre cot.

— Unde e!? întrebă Nico cu fermitate.

— O să te omor pentru asta, gemu Romanul.

— Altă minciună. Întorcându-se ușor la dreapta, Nico ținti și mâna cealaltă a Romanului. După tot ce mi-ai promis… să vii acum la mine și să-l protejezi. Ce putere are Fiara asupra ta?

— Nico, oprește-te!

Fără să ezite, Nico trase înapoi cocoșul pistolului.

— Răspunde-mi la întrebare: unde e?

— N-am nici cea mai…

— Te rog să dai la o parte mătăniile, îi ceru Nico politicos, făcând semn spre mătănii, care se aflau lângă piciorul Romanului.

Când acesta le ridică, Nico apasă pe trăgaci și un al doilea glonț țâșni din pistolul cu amortizor, găurindu-i piciorul Romanului. Amândouă rănile îl ardeau ca și cum niște piroane groase i-ar fi sfredelit pielea. Strânse din dinți și-și ținu respirația, așteptând să se atenueze durerea inițială. Dar aceasta devenea tot mai insuportabilă.

— Nnnnuuu! strigă el.

— Unde-i Boyle? îi ceru cu insistență Nico să afle.

— Dacă… dacă aș fi știut, chiar crezi că aș mai fi venit aici?

Nico rămase tăcut un moment, gândindu-se la cele auzite.

— Dar l-ai văzut?

Romanul clătină din cap în semn că nu, chinuindu-se încă să-și învingă durerea. Simțea cum i se umflă piciorul, umplându-i parcă pantoful.

— Mai e cineva care l-a văzut? întreba Nico.

Romanul nu răspunse. Nico se uită la el cu atenție, aplecându-și ușor urechea spre el.

— Ai început să respiri mai repede, sper că n-ai să faci vreun atac de cord, spuse Nico.

Romanul încercă să nu privească înspre pat. În schimb, Nico se uită exact într-acolo.

Pe cearșafuri, chiar la margine, era fotografia în alb și negru a lui Wes.

— El? întrebă Nico, întinzându-se după poză. De-asta…? De-asta m-ai întrebat despre el, da? Cel pe care l-am distrus… el e cel care a văzut Fiara.

— Tot ceea ce a făcut a fost să vadă…

— Însă să comunice… să fie de aceeași parte cu Fiara. Wes e corupt acum, nu-i așa? Pângărit. De-aia a ricoșat glonțul… îi luă Nico vorba din gură dând din cap în semn că înțelesese care era legătura. Bineînțeles! De-asta Domnul a trimis glonțul spre el. Nu-i nicio coincidență. Soarta. Voia Domnului. Să-l răpună pe Wes. Și ceea ce a început Dumnezeu… continuă Nico mijindu-și ochii spre fotografie. O să-l fac din nou să sângereze. Am ratat mai înainte, însă văd asta acum… în Carte. Îl văd pe Wes sângerând.

Ridicându-și privirea de la fotografie, Nico îndreptă arma spre capul Romanului. De la fereastra de deasupra caloriferului, ochiurile de geam aruncau umbra unei cruci direct pe fața Romanului.

— Mila Domnului, șopti Nico. Lăsându-și arma în jos, întorcându-se cu spatele la Roman și uitându-se fix la geamul securit.

Datorită amortizorului împușcăturile nu se auziseră, însă cei de la pază aveau să fie aici în curând. Nu ezită nici măcar o secundă. Avusese opt ani la dispoziție să se gândească la momentul acesta. Securit. Nu antiglonț. Din armă țâșniră alte două gloanțe, găurind colțurile de jos, din stânga și dreapta ale geamului, chiar lângă tocul ferestrei.

Aflat încă pe podea, Romanul își scoase cravata ca să improvizeze un garou pentru picior. Dacă-și ținea pumnul strâns, durerea din mână părea suportabilă. Sângele îi umpluse deja pantoful și-și simțea zvâcnind mâna și piciorul. La câțiva zeci de centimetri distanță, auzi o bufnitură, după care un pârâit. Se uită imediat în sus și îl văzu pe Nico lovind cu piciorul în gaura făcută de glonț în colțul din stânga al geamului. După cum era de așteptat, geamul nu se făcuse țăndări, însă se îndoise, pocnind precum o folie protectoare cu bule, folosită la transportul obiectelor fragile, pe măsură ce bucățelele mici de sticlă se încăpățânau să rămână laolaltă. Acum crease o breșă. Nico își umezi buzele, își propti piciorul în geam ținându-se de calorifer. Împingând din nou, o bucată din geamul verzui, cam de mărimea pumnului, se desprinse de rest. Împinse din nou. Și din nou. În același loc. În cele din urmă geamul cedă și se auzi un sunet strident când securitul începu ușor să se jupoaie în exterior și în sus, asemenea unui tapet vechi. După care urmă o bufnitură finală și – nimic.

Simțind o pală de aer rece lovindu-l drept în față, Romanul se uită în sus.

Nico dispăruse deja.

Romanul se târî spre geam și, ținându-se bine de calorifer, se ridică în picioare. Două etaje mai jos, se afla un morman de zăpadă care atenuase căderea lui Nico. Gândindu-se să-l urmărească, mai aruncă o privire pe geam și simți cum sângele i se prelinge prin ciorap. „Nicio șansă”, își spuse el în gând. Abia se mai putea ține pe picioare.

Întinzându-și gâtul afară pe fereastră și privind urmele pașilor pe zăpadă – perfect vizibile în zloata de pe drumul de acces – îl localiză rapid pe Nico: cămașa lui forma o pată maronie care înainta prin stratul alb de zăpadă strălucitoare. Nico nu se uită deloc înapoi.

În câteva secunde, în mâna lui Nico apăru ceva negru la culoare, în timp ce acesta își ridică arma și o îndreptă spre vârful pantei. Din unghiul în care era poziționată fereastra, Romanul nu putea să vadă spre ce anume țintea Nico. La poartă, desigur, se afla un paznic, însă era la peste patruzeci și cinci de metri de…

Se auzi un „psst” înfundat și apoi din țeava pistolului se ridică un fuior de fum. Chiar acolo, Nico își încetini ritmul continuându-și drumul aproape în pas de plimbare. Romanul n-avea nevoie să vadă cadavrul ca să știe că fusese o altă lovitura directă.

Nico își vârî arma în buzunarul bluzei cu aerul unui om care nu are nicio grijă pe lume. Trecu agale de vechea clădire a armatei, apoi de cimitire, de arborele desfrunzit și apoi ieși nestingherit pe poarta principală.

În timp ce șchiopăta spre ușa, Romanul își recuperă seringa și lama de ras de pe podea.

— Hei, băieți sunteți bine? se auzi o voce de femeie în aparatul de emisie-recepție al unuia din supraveghetori.

Romanul se aplecă și-l scoase de la centura bărbatului.

— Bine, bine, mormăi el în receptor.

Luând aparatul cu el, se întoarse și se uită de jur împrejur. Până în momentul acela nu-și dăduse seama că Nico luase și fotografia alb-negru a lui Wes. A lui Wes sângerând.