95.

În primul an, Ron Boyle trăise cu spaima în suflet. Călătorind mereu dintr-o țară în alta… operația la nas și implanturile din obraji… până și modificarea accentului care nu îi reușise de fapt niciodată ca lumea. Cei din biroul doctorului Eng susținuseră că toate acestea aveau să-l pună la adăpost de orice suspiciune, făcându-l imposibil de urmărit. Însă asta nu-l împiedicase să sară din pat de fiecare dată când auzea o portieră trântindu-se în fața motelului, vilei sau pensiunii unde se afla. Cel mai rău fusese când avusese loc un foc de artificii lângă o catedrală din apropiere – o tradiție a nunților din Valencia, Spania. Desigur, Boyle bănuise că nu avea să fie prea ușor – să se ascundă, să-și părăsească prietenii, familia… mai ales familia –, însă știuse care era miza. Și, în final, când avea să se întoarcă, se presupunea că avea să merite efortul. Dacă plecai de la premisa asta, era ușor să duci mai departe raționamentul. Spre deosebire de tatăl său, el înfrunta direct problemele. Și când închidea ochii noaptea știa că nimeni nu-l putea învinovăți pentru asta.

În al doilea an, deși se obișnuise deja cu viața din Spania, sentimentul de izolare ajunsese să fie resimțit și mai puternic decât calculase mintea lui de contabil. Spre deosebire de vechiul lui prieten Manning, atunci când plecase de la Casa Albă, pe Boyle nu-l deranjase că nu mai era o persoană publică. Însă singurătatea… nu neapărat dorul de soție (căsnicia lui se încheiase de fapt cu multă vreme înainte), ci mai ales de fiica sa, așa cum se întâmplase în ziua în care aceasta împlinise șaisprezece ani și și-o imaginase frumușică, zâmbind fără aparatul dentar în poza pentru permisul de conducere nou-nouț – acelea erau zilele în care avea păreri de rău. Zilele pentru care se făcea vinovat Leland Manning.

În al treilea an, se obișnuise deja cu toate trucurile pe care-l învățaseră angajații de la biroul doctorului Eng: să meargă pe stradă cu capul plecat, sa verifice ușile de două ori după ce intra într-o clădire, chiar să aibă grijă să nu lase bacșișuri prea mari ca să nu fie ținut minte de chelneri sau vânzători. Se obișnuise într-o asemenea măsură, încât comisese prima lui greșeală: stătuse la taclale cu un american stabilit în zonă la un pahar de horchata într-o bodegă din localitate. Dar în momentul în care bărbatul comandase o porție dublă, Boyle își dăduse seama că acesta lucra pentru Agenție. Panicat, însă suficient de isteț să stea să-și termine paharul, Boyle merse direct acasă, își făcu valizele și părăsi Valencia chiar în seara aceea.

În luna decembrie a aceluiași an, ziarul New Yorker publică un articol de prima pagina despre computerele Univar „Blackbird” deținute de guvernele din Iran, Siria, Burma și Sudan. Considerate țări teroriste, nu le puteau importa din Statele Unite, ci le cumpărau de la un furnizor obscur din Orientul Mijlociu. Însă ceea ce nu știau aceste țări era că Univar era o companie-fantomă deținută de Agenția de Securitate Națională și la șase luni după ce computerele ajunseseră în posesia țărilor teroriste, începură să se strice unul câte unul transmițând în același timp toată informația stocată în ele direct către NSA – de unde numele de cod Blackbird – făcând aluzie la repeziciunea cu care dispăruse.

Însă după cum se arăta în articolul din New Yorker, în timpul administrației Manning, unul dintre computerele Blackbird din Sudan nu transmisese informația stocată în memoria sa către NSA. Și când celelalte o făcuseră, acest Blackbird rămas a fost scos din țară ajungând în cele din urmă pe piața neagră. Informatorul care îl deținea cerea o răscumpărare de șase milioane de dolari din partea Statelor Unite pentru a-l returna. Însă cei din stafful lui Manning, îngrijorați că era posibil să fie doar o șmecherie, refuzaseră să plătească. Cu două săptămâni înainte ca povestea din New Yorker să fie dată publicității, Patrick Gould, autorul acestui articol, murise din cauza unui anevrism cerebral. Autopsia înlăturase orice suspiciune privind alte cauze.

În al patrulea an, Boyle ajunsese să-și găsească un loc bunicel într-un orășel de lângă Londra, într-un apartament înghesuit la etajul unei cofetării cu torturi pentru nunți. Și în timp ce aromele de alune proaspăt prăjite și vanilie îl întâmpinau în fiecare dimineață, frustrarea și regretele înăbușiră încetul cu încetul sentimentul de teamă al lui Boyle. Acesta îl acoperise din nou numai atunci când Biblioteca Prezidențială Manning nu se deschisese nici măcar la două luni de la expirarea termenului-limită, împiedicându-l să solicite diverse hârtii, documente și alte dovezi. Asta nu însemna însă că nu avea ce face. La sfârșitul mandatului lui Manning, se scriseră o mulțime de articole în reviste și ziare și chiar cârți despre Nico și despre atentat. Cu fiecare dintre ele, Boyle retrăia cele șaizeci și trei de secunde de împușcături de pe pista de curse, frica se întorcea, redeschizând rănile din piept și din palmă. Nu numai din cauza ferocității atacului și nici măcar din cauza eficienței aproape militare a atentatorului, ci din cauza tupeului de care dăduseră dovadă: totul se întâmplase pe pista de curse, în transmisie directă la televiziune, în fața a milioane de oameni. Dacă Cei Trei îl voiau mort pe Boyle, ar fi putut să-l aștepte în fața casei lui din Virginia, să-i taie gâtul sau să-i provoace un „anevrism cerebral”. Să-l elimine la circuitul de curse, să o facă în fața tuturor martorilor de acolo… un astfel de risc merita numai dacă atrăgea după sine niște avantaje enorme.

Anul al patrulea fusese și cel în care Boyle începuse să-și scrie scrisorile. Fiicei sale. Prietenilor. Chiar și vechilor dușmani, inclusiv celor câțiva care nu participaseră la înmormântarea lui. Scrisori pline de întrebări, de povești, orice putea include în ele ca să simtă legătura cu viața lui adevărată, cu fosta lui viață. Preluase ideea dintr-o biografie a președintelui Harry Truman, care obișnuia să scrie scrisori usturătoare detractorilor săi. Ca și Truman, Boyle scrisese sute. Ca și Truman, nu le trimisese niciodată.

În al cincilea an, soția lui Boyle se recăsătorise. Fiica lui intrase la facultate la Universitatea Columbia cu o bursă ce purta numele defunctului ei tată. Niciuna din aceste vești nu-i frânsese inima lui Boyle. Însă cu siguranță influențară negativ starea sa de spirit. Curând după aceea, așa cum se întâmplase încă din primul an, Boyle se trezise într-un Internet café verificând cursele aeriene către State. De câteva ori își făcuse rezervare. Plănuise deja de multă vreme cum avea să intre în legătură, cum avea să-și caute fata, cum avea să dispară înșelându-le vigilența până și celor care îl supravegheau în permanență. Atunci își dădea seama de crunta realitate. Cei Trei… Cei Patru… indiferent cum își ziceau, deja – Boyle nici măcar nu se putea gândi la asta. Nu voia să riște din nou. În schimb, de îndată ce Biblioteca Prezidențială Manning își deschisese porțile, Boyle se cufundase în studierea hârtiilor din propriul trecut, trimițând cereri prin poșta electronică și căutând cu disperare să găsească o dovadă care să-i confirme ceea ce intuia de ani întregi.

În anul al șaselea, ajunsese deja să se îngroape în cópii xerox și vechi dosare de la Casa Albă. Oamenii doctorului Eng se oferiseră să-l ajute, însă Boyle depășise deja perioada de naivitate. În lumea lui Eng singura prioritate era Eng, exact motivul pentru care, atunci când Manning îl introdusese în grupul doctorului Eng, cu atâția ani în urmă, Boyle le spusese despre Cei Trei și despre oferta lor de a-l face pe el Al Patrulea și despre amenințările care însoțiseră propunerea. Însă ceea ce nu dezvăluise niciodată – nimănui – era ceea ce furaseră deja Cei Trei. Și ceea ce el, Boyle, era hotărât să recupereze cu orice preț.

Avusese în sfârșit ocazia să facă asta acum unsprezece zile, într-o după-amiază cețoasă și ploioasă din ultima lună a celui de-al șaptelea an. Adăpostindu-se sub copertina de deasupra intrării în oficiul poștal de pe Balham High Road, Boyle răsfoia paginile scoase la imprimantă pe care tocmai le primise din dosarul personal al lui Manning. Printre cele mai importante se numărau un mesaj către guvernatorul statului Kentucky, câteva notițe scrise de mână pentru un discurs din Ohio și o bucată ruptă dintr-un număr din Washington Post, pagina de divertisment, care avea câteva nume mâzgălite într-o parte… Și un careu aproape completat în partea cealaltă.

La început, Boyle aproape că-l aruncase la o parte. Apoi își amintise că în ziua aceea la circuit, pe bancheta din spate a limuzinei, Manning și șeful lui de personal dezlegau împreună un careu. De fapt, dacă se gândea mai bine, mai tot timpul dezlegau câte un careu. Uitându-se cu atenție la careu, Boyle simțise brusc o gheară în piept. Începuse să-și muște buza de jos în timp ce studia cele două tipuri distincte de scris. Al lui Manning și al lui Albright. Însă când văzuse mâzgăliturile făcute la întâmplare în afara careului, își ținuse respirația mușcându-și buza aproape până la sânge. În spațiul de lucru… inițialele… erau oare…? Boyle verificase și le răsverificase, încercuindu-le cu un pix.

Nu erau numai cei mai importanți oameni din stafful lui. Cu Dreidel, cu Moss și cu Kutz – ăștia erau oamenii care primeau informarea zilnică a președintelui, singurul document pe care i-l solicitaseră Cei Trei.

Avusese nevoie de trei zile să deslușească și restul: două cu un specialist în simbolistică de la Oxford University, o jumătate de zi cu un profesor de istoria artei, apoi o consultație de cincisprezece minute la Departamentul de studiere a istoriei moderne, mai precis cu profesoara Jacqui Moriceau, a cărei specialitate era perioada federalistă, cu precădere Thomas Jefferson.

Aceasta își dăduse seama imediat despre ce era vorba. Cele patru puncte… crucea împărțită… chiar și liniile orizontale scurte. Acolo erau toate. Exact așa cum intenționase Thomas Jefferson.

În timp ce profesoara Moriceau vorbea, Boyle se așteptase ca lui să i se umple ochii de lacrimi, să-și ridice bărbia cu un sentiment de ușurare ca și cum și-ar fi îndeplinit misiunea pentru care fusese trimis pe pământ. Însă ținând careul în palmă… dându-și seama ce punea cu adevărat la cale Manning… brațele, picioarele, chiar și degetele de la picioare îi amorțiseră, ca și cum tot corpul nu mai era nimic altceva decât o carcasă goală și fără viață. Doamne, cum putuse fi atât de orb – atât de încrezător – atât de mult timp? Acum trebuia să-l întâlnească pe Manning. Trebuia să-i pună întrebarea asta privindu-l în ochi. Sigur, dezlegase puzzle-ul, însă nu era deloc o victorie. După opt ani, zeci de zile de naștere ratate, șapte Crăciunuri ratate, șase țări, două operații, un bal al bobocilor, o absolvire a liceului și o intrare la facultate, nu mai putea fi vorba despre o victorie.

Însă asta nu însemna că nu putea să se răzbune.

La o distanță de cincisprezece minute spre sud de Palm Beach, Ron Boyle trase pe dreapta pe autostradă și conduse vechea dubiță albă spre colțul îndepărtat al popasului acum pustiu. Fără ca măcar să ezite, parcă dincolo de niște tufișuri și arbuști deși. După opt ani era doctor în dispariții.

În spatele lui, întins pe podeaua goală de metal a camionetei, O’Shea tremură și gemu și, în cele din urmă, se trezi. Boyle nu era îngrijorat. Sau speriat. Sau măcar emoționat. De fapt, de săptămâni bune nu mai simțise altceva în afară de regrete.

Pe podea, cu brațele legate în continuare la spate, O’Shea se sprijini de genunchi, de bărbie, pe coate, luptându-se să se ridice în capul oaselor. Cu fiecare mișcare umărul îi zvâcnea. Părul îi era ud de ploaie și transpirație. Cămașa albă era plină de sânge roșu-închis. Reușind în cele din urmă să ajungă în genunchi încercă să pară puternic, însă Boyle își dădea seama după culoarea pământie pe care începuse să o capete fața lui că durerea era groaznică. O’Shea clipi de două ori ca să-și revină.

În momentul acela O’Shea auzi clicul metalic.

Ghemuit în spatele camionetei, Boyle se aplecă înainte, apăsă pistolul cu putere în tâmpla lui O’Shea și rosti cuvintele care-l bântuiseră cea mai mare parte a ultimilor zece ani:

— Unde mama dracului e fiul meu?