101.

Îi trebuiră șase secunde să meșterească la încuietoare și să desfacă vechiul lacăt, și asta cu umbrela în mână. Știa că nu există nicio alarmă – de-asta venise mai devreme. Într-adevăr, după ce lacătul se deschise, trase încet de lanțul de metal ruginit și îl desfăcu de pe porțile principale ale cimitirului fără ca măcar să se uite dacă venea cineva. Apoi împinse puțin și deschise porțile doar cât să se strecoare înăuntru.

— Aici i-ai…? Cine dracu’ ar veni să se întâlnească aici cu tine?

— Ai încredere în mine, spuse bărbatul aplecând umbrela și aruncând o privire spre arcada din piatră sculptată ce încadra porțile.

Epitaful săpat în piatră, cu litere drepte, clasice, se afla la intrarea în cimitir încă de când acesta fusese construit, în urmă cu două sute de ani: „Ceea ce este atât de universal ca moartea nu poate fi decât o binecuvântare”.

— Așteaptă aici, spuse el.

— De ce? Unde te duci, întrebă persoana care-l însoțea, adăpostindu-se sub o altă umbrelă și ținându-se mai la o parte. Doar n-ai de gând să mă lași într-un cimitir.

— Te las aici ca să nu te vadă nimeni, insistă bărbatul știind că Wes trebuia să fi ajuns deja. Dacă vrei să rezolv porcăria asta – așa cum cred – îți sugerez să rămâi aici până îți spun eu că poți veni.

Lăsând cealaltă persoană în urmă, se uită înspre stâlpul cu reflectoare care scălda în lumină intrarea principală, apoi o făcu brusc la stânga și trecu printr-un șir de morminte. Ignorând aleile din piatră, o tăie spre capătul sudic al cimitirului, căutând să stea cât mai aproape de copaci pentru a nu fi zărit.

În spatele lui, auzea cum persoana cu care venise îl urma, la destulă depărtare cât să rămână ascunsă. Însă continua să-l urmeze. Bun. Asta voia.

Îndreptându-se spre Wes, se opri în spatele unei coloane crăpate din calcar în colțul unui cavou cu acoperiș ascuțit de catedrală. În dreapta lui, pe partea cealaltă a cavoului, o piatră funerară mică și plumburie, din 1928, ridicată pentru cineva pe nume J.G. Anwar era gravată cu simbolul masonic

și o stea cu cinci colțuri. Ascuns în întuneric, nu se putu abține să nu zâmbească. Ce ironie a sorții! Cât de perfect!

Ignorând în continuare persoana care înainta tiptil la cinci metri în urma lui, se uită în jurul cavoului zgâriind cu spițele umbrelei mușchiul ud și moale care își croia încet drum spre coloana de calcar, în diagonală, la poalele unui smochin indian uriaș, silueta subțire a lui Wes pendula înainte și înapoi, zgribulită sub propria umbrelă.

— El e? șopti cealaltă persoană, ajungându-l repede din urmă și ascunzându-se după cavou.

— Ți-am spus să…

Însă înainte să apuce să termine fraza, umbra de lângă mormânt o luă spre el și își dădu seama imediat cine era. Indiciul cel mai clar fuseseră gleznele.

Bărbatul strânse și mai tare mânerul umbrelei. Își îngustă ochii, și când se aplecă înainte, spițele umbrelei întrară și mai adânc în mușchiul de pe cavou. Brusc o luă la fugă înainte.

„Idiotul ăla neno…”

— Stai… unde te…?

— Stai aici! șuieră el înspre însoțitorul său, de data asta serios și hotărât.

Tot timpul ăsta… Tot ce-i trebuia era ca Wes să fie singur. Pe jumătate în fugă, o tăie în diagonală printr-un șir de morminte. Știa foarte bine că aveau să-l audă venind.

Normal, umbra se întoarse înspre el ridicându-și umbrela și lăsând să se vadă un crâmpei de păr roșcat.

— Boyle, tu ești? strigă Lisbeth.

Cum nu primi niciun răspuns, își ridică puțin capul încercând să zărească ceva în întuneric.

— Boyle…?

La numai doi metri de ea, bărbatul își băgă mâna cea bună – mâna stângă – în buzunar ca să-și scoată pistolul.

— Boyle, liniștește-te, spuse Lisbeth dându-se înapoi în timp ce bărbatul se apropia cu fața în continuare ascunsă de umbrelă.

O fracțiune de secundă se ghemui sub o creangă aplecată care-i prinse umbrela și i-o dădu pe spate. În momentul în care Lisbeth îi văzu părul negru ca pana corbului știu că era de rău. Din câte-i spusese Wes, Boyle era chel.

— Ascultă, indiferent cine ești, trebuie să-ți spun că sunt aici numai ca să…

Aruncându-se înainte printr-un șir de tufișuri și ieșind din întuneric, bărbatul scoase pistolul, îl îndreptă înspre pieptul lui Lisbeth și se apropie de ea atât de mult, încât o forță să se dea înapoi drept într-o piatră funerară de culoarea lutului cu o cruce celtică cioplită în vârf.

— Nu-mi pasă de ce dracu’ ești aici, explodă Romanul, smulgându-i umbrela din mâna. Apropiindu-se și mai mult de ea, pielea îi sclipi la fel de pământie ca și pietrele de mormânt. Dar dacă nu-mi spui unde e Wes, jur pe Dumnezeu că o să te fac să mă implori să-ți zbor creierii.

Încremenită de uimire, Lisbeth se uită peste umărul Romanului unde-o zări pe cealaltă persoană pășind printre tufișuri.

Reportera rămase cu gura căscată când ultimul membru al Celor Patru începu să se apropie.