13.

Stând aplecat în față într-un fotoliu mare din răchită, îmi amestec cafeaua cu o linguriță de argint și-mi privesc în același timp imaginea reflectată în ea.

— E chiar atât de rău? vrea să mă îmbuneze o voce din spate.

Mă întorc exact la timp ca să-l văd pe Dreidel cum intră pe terasa hotelului. Părul său negru e dat cu gel și are cărare într-o parte. Șuvițele alea băiețești ciufulite au dispărut. Combinația clasică dintre cămașa albă cu monogramă și ochelarii cu ramă subțire dovedește că este maestru în arta transmiterii unui mesaj fără a spune un cuvânt. Chiar acum vinde încredere. Din păcate, nu sunt amator să cumpăr.

Ignorând valurile înspumate al Oceanului Atlantic din stânga noastră, îmi pune o mână pe umăr și se duce în partea opusă ca să ocupe fotoliul din răchită de lângă mine. În timp ce face mișcarea asta, mâna i se deplasează de pe umăr până pe ceafă, contactul fiind permanent suficient de strâns încât să mă relaxeze.

— Nu mai folosi gesturile lui de învăluire pe mine, îl avertizez.

— Ce vrei să…?

— Gesturile lui, repet eu, trăgându-mă într-o parte, astfel încât mâna lui să nu-mi mai atingă gâtul.

— Crezi că…? Crezi că aș folosi unul din gesturile lui Manning pe tine?

Dreidel fusese în preajma lui timp de aproape patru ani. Eu am intrat în al nouălea. Nici măcar nu mă deranjez să-l mai contrazic. Nu fac decât să mă uit iarăși fix, în jos la cafeaua mea cu preț piperat, pe care încă o mai amestec, și să las să se aștearnă tăcerea. Ăsta-i motivul pentru care cei din cercurile înalte lansează cuvinte grele la adresa lui.

— Wes, ce ai văzut acolo sus…

— Uite ce-i, înainte să spui ceva, putem doar să ne scutim reciproc de situația asta jenantă și să trecem mai departe? A fost scăparea mea… e vina mea… Și-n mod clar nu-i treaba mea.

Mă studiază atent, analizând silabă cu silabă și încercând să înțeleagă dacă o spun pe bune sau nu. Când stai în umbra unui președinte, înveți să citești printre rânduri. Eu unul sunt bun la asta, însă Dreidel e și mai bun.

— Spune ce-ai de spus, Wes.

Mă uit afară, dincolo de terasă și privesc cum valurile kamikaze se reped înspre plajă.

— Știu că te gândești la asta, adăugă el.

După cum am spus, Dreidel e mai bun.

— Ellen știe? întreb în cele din urmă, referindu-mă la soția sa.

— Ar trebui să știe. Nu-i atât de proastă. Vocea-i scârțâie ca o ușă neunsă. Iar de când s-a născut Ali… e dificil să ții o căsnicie, Wes.

— Așa că fata aia de sus…

— Nu-i decât o tipă pe care am întâlnit-o la bar. I-am fluturat prin fața ochilor cheia de la cameră. Crede ca sunt bogat, căci pot să-mi permit să stau aici.

Se străduiește să zâmbească și-și aruncă pe masă cheia de la cameră.

— Nu mi-am dat seama că ai atât de mulți bani de cheltuit în Palm Beach.

De data asta, eu sunt cel care tace. Un chelner se apropie și-i umple lui Dreidel cana de cafea.

— Și-ați discutat despre divorț? întreb eu.

— Nu pot.

— De ce nu?

— Tu ce crezi? mă încearcă el.

Mă uit peste dosarul ce zace aruncat pe masă, între noi. Pe eticheta scrisa de mână de pe cotor citesc „Strângere de fonduri”.

— Credeam c-ai spus că ești aici cu afaceri.

— Și asta nu-i afacere? întreabă el.

Cu câteva luni în urmă, Dreidel îl sunase pe președinte să-i spună că avea să candideze pentru Senat din partea Districtului 19 din statul său natal, Illinois. Dacă vine vorba de alegerile ce se apropie, „tăticul și soțul fericit” ar câștiga mai multe voturi decât „tăticul recent divorțat”.

— Vezi, și tu credeai că ești singurul cu probleme, adaugă Dreidel. Acum presupunând că era Boyle, vrei să auzi cum a făcut-o pe mortu’ sau nu?