55.

Întins pe spate sub un Audi argintiu, îmi lipesc bărbia de piept și mă uit printre roțile din spate și toba de eșapament în liniștea parcării de la Palm Beach Post. Trecuseră aproape cincisprezece minute de când Rogo și Dreidel plecaseră în trombă cu Toyota mea. Și aproape paisprezece minute de când Chevy-ul albastru al lui O’Shea și Micah se strecurase pe rampa din garaj și îi luase urma lui Rogo.

Având în vedere microfonul strecurat în insigna mea de la rever, știam că avem de-a face cu niște profesioniști. Dreidel fusese de părere că era mâna FBI-lui. Trebuia să ne convingem că avea dreptate. Când eu și Dreidel ajunseserăm la mașină, eu mi-am scos cheile și am descuiat portiera. Însă doar când am pus mâna pe mâner l-am zărit. Rogo își ițise capul de sub mașină ca un mecanic auto și începu să-mi facă semne din sprâncene.

— Îmi ești dator cu un costum nou, îmi șoptise el dintr-o pată de ulei.

Nu avusese nevoie decât de zece minute ca să se târască pe burtă pe sub mașini.

— Ai avut noroc c-am încăput, spusese el.

Uitându-mă în sus la osia mașinii plină de unsoare și de murdărie, aflată direct deasupra mea, îmi dau seama că avea dreptate. Exact cum avusese dreptate atunci când spusese că, dacă ne mișcăm suficient de repede, nimeni n-o să bage de seamă.

A trebuit să mă dau înapoi ca să-i fac loc, însă din momentul acela Rogo a acționat ca un adevărat profesionist. Am deschis portiera chiar când ieșea de dedesubt. Am lăsat cheile să-mi scape din mână, ca să acopăr zgomotul pe care-l făcea el. Până și eu m-am entuziasmat. Ridicându-se în genunchi, Rogo a început să numere pe degete. „Unu… doi…”

Cu o mișcare rapidă, m-am lăsat pe vine ca să-mi ridic cheile, moment în care Rogo mi-a luat locul și s-a strecurat în mașină.

— Nu, ai dreptate, strigasem eu de la nivelul solului ca să completez iluzia.

M-am rostogolit repede și m-am ascuns sub mașina de alături, unde am rămas de-atunci. Houdini ar fi fost mândru de noi.

Uitându-mă din nou printre roțile din spate, mă întorc pe-o parte, iar cotul îmi alunecă pe suprafața uleioasă. Între timp, Rogo ar fi trebuit să ajungă cu O’Shea și cu Micah pe urme până la jumătatea drumului spre Boca Raton. Cu toate astea, nu sunt sigur ce-i mai rău. Faptul că ne supravegheau sau faptul că am scăpat de ei. Cu Nico încă în libertate… Cu FBI-ul în preajmă, măcar eram în siguranță. Chiar când dau să ies de sub mașină, aud în stânga mea un zgomot slab… Aș zice că seamănă cu scârțâitul unor pantofi de piele. Ridicându-mi gâtul și uitându-mă în jur, de sub mașină, scrutez dalele de beton ale garajului. Sunetul a dispărut demult. Însă este înlocuit de altceva.

Cunosc senzația de ani de zile, de când oamenii se holbează la mine. E chiar mai rău în locurile publice – la un film sau în super-market – atunci când încearcă să se prefacă că nu observă. Nu există niciun termen științific care să o explice. Însă o simt în fiecare zi. În momentul acesta probabil mi s-a acutizat. E acel ceva ce-l simți în ceafă… urletul aproape telepatic care-ți cere să te întorci. Sentimentul acela imposibil de descris care te încearcă atunci când știi că ești supravegheat.

În garaj răsună ecoul unui singur set de pași, urmat de torsul unui motor abia pornit.

Chiar la țanc.

Cauciucurile scârțâie, iar frânele scot un sunet strident în timp ce mașina dă cu spatele în sus pe pantă, întorcând pe jumătate în locul gol în care fusese parcată Toyota mea. Rostogolindu-mă și ieșind din ascunzătoare, mă trezesc față în față cu o bară plină de abțibilduri cu Grateful Dead, care oprește brusc la doi centimetri și jumătate de fruntea mea.

— Hei, scamatorule, a sunat David Copperfield… vrea să știe dacă mai poți să-l înlocuiești joia viitoare? spune Lisbeth, aplecându-se în afară peste geamul de la portiera șoferului.

Majoritatea oamenilor ar fi râs, de fapt singurul motiv pentru care mă chinui să-i zâmbesc. Nu mă crede absolut deloc. Zâmbetele false sunt specialitatea unei ziariste care ține o rubrică de bârfe.

Mă ridic în picioare și-mi scutur hainele de praf.

— Dacă te face să te simți mai bine, Wes, știi, toată nebunia asta cu ascunsul și rostogolitul pe sub mașini? Asta a fost partea mai înfricoșătoare.

Se așteaptă să-i dau un răspuns hotărât cum ar fi făcut nu știu ce erou dintr-un film de acțiune.

— Nici măcar nu-i adevărat, îi spun eu.

Dând din cap dezaprobator, mă studiază cu atenție.

— Ce, e împotriva legii să încerc să-ți descrețesc fruntea?

Încă o dată, se așteaptă să-i zâmbesc. Și încă o dată, n-o fac.

— Hai, suie-te în mașină, Wes. Nu putem face nimic dacă nu ne mișcăm rapid.

Are dreptate. Sărind în scaunul pasagerului, trântesc cu putere ușa în timp ce Lisbeth îmi întinde un telefon celular argintiu care are lipit un mic abțibild cu o buburuză pe el.

— L-am schimbat cu o prietenă care scrie pentru secțiunea de grădinărit, explică ea. Acum nu putem fi depistați.

Refuzând să celebrez evenimentul, deschid capacul rabatabil al telefonului și tastez numărul.

— Este o zi minunată în biroul președintelui Manning. Cu ce vă pot ajuta? întreabă o voce de la recepție.

— Jana, sunt eu, Wes. Poți să-mi faci legătura cu Oren?

— Bună, Wes, bineînțeles că da – îți transfer apelul chiar acum, direct la Oren.

Se aude un clic ușor, două țârâituri, după care…

— Oren la telefon, răspunde colegul meu de birou.

— Cum stăm?

— Mi-au promis că se ocupă de asta chiar acum, răspunde el. E chiar mai rapid decât credeam. Tot ce trebuie să faci e să te duci și să-l iei.

Dau din cap către Lisbeth, iar ea calcă accelerația. Și iată-ne plecând.