71.

— Nu-mi spune că l-ai pierdut. Nu vreau să aud cuvintele astea.

— Nu l-am pierdut, îi spuse Lisbeth redactorului ei, strângând în mână celularul în timp ce intra pe ușa din față a clădirii. L-am lăsat să plece.

— Nu ți-am zis să nu-mi spui asta? Vorbesc cu tine și nu mă auzi? întrebă Vincent. Care e Regula de Aur numărul 1?

— Lasă-i să vorbească.

— Bine, atunci Regula de Aur numărul 26 este: Nu-l scăpa din ochi pe Wes!

— Tu n-ai fost acolo, Vincent – tu nu ai văzut cât de supărat a fost. Timp de cincizeci de minute – cât a durat drumul înapoi – singurul lucru pe care mi l-a spus a fost… Lisbeth tăcu.

— Lisbeth, mai ești acolo? întrebă Vincent. Nu te mai aud.

— Exact! răspunse ea, făcând semn agenților de pază și îndreptându-se către lifturi. Cincizeci de minute de tăcere mormântală! Nici nu s-a uitat la mine, nu mi-a adresat niciun cuvânt, nici măcar nu m-a înjurat. Și crede-mă, i-am dat ocazia. Pur și simplu s-a uitat pe fereastră prefăcându-se că nu eram acolo. Și, când am ajuns, nici măcar nu mi-a spus la revedere.

— Bine, deci l-ai jignit.

— Vezi tu, tocmai asta este – nu numai că l-am jignit. Face meseria asta de prea mult timp ca să se mai simtă jignit de un reporter, dar durerea de pe fața lui… l-am rănit.

— Lasă-mă cu sentimentalismele astea, Lisbeth, îți făceai meseria. Adică, stai puțin, nu ți-o făceai. Dacă ți-ai fi făcut-o, în momentul în care te-a lăsat acasă, te-ai fi întors și l-ai fi urmărit.

— Cu ce? Mașina mea e la el.

— Ți-a furat mașina?

Lisbeth făcu o pauză.

— Nu.

Vincent făcu o pauză și mai lungă.

— Vrei să spui că – i-ai dat-o? I-ai dat mașina ta? urlă Vincent. Regula de Aur numărul 27: Nu te înmuia! Regula 28: Nu te îndrăgosti de un visător. Și 29: Nu lasă băieții triști și desfigurați să-ți ajungă la inimă și să te facă să te simți vinovată pentru că-s triști și desfigurați!

— Nici măcar nu-l cunoști.

— Numai pentru că cineva este într-un scaun cu rotile nu înseamnă că nu te va călca pe picioare. Știi ce înseamnă asta, Lisbeth, mai ales pentru tine.

— Și pentru tine.

— Și pentru tine, spuse el în timp ce Lisbeth intra în lift și apăsa butonul pentru etajul doi. Știi cum e meseria asta: trebuie să faci pe dracu’ în patru, dacă vrei să te citească lumea. Așa că dă-mi și-o veste bună pe ziua de azi și spune-mi că măcar l-ai înregistrat.

Ușile se închiseră, iar ascensorul începu să urce; Lisbeth se sprijini de bara de alamă, dând ușor cu capul de panoul de pal nelaminat ce tapeta peretele liftului. Poc, poc, poc. O dată și încă o dată de peretele liftului.

— Haide, haide, ai înregistrat totul, nu-i așa? întrebă Vincent.

Lisbeth își deschise geanta și scoase caseta în miniatură pe care înregistrase ultima parte a conversațiilor lor. Sigur, îi dăduse lui Wes reportofonul, dar nu-i trebuise mult să scoată caseta în timp ce el perora. Sigur că acum – nu, nu chiar acum. Chiar în timp ce făcea asta – dintr-un nenorocit de instinct – o altă parte a minții ei o privea parcă neîncrezătoare. Orice reporter are nevoie de instincte. Dar nu și atunci când îi copleșesc idealurile.

— Pentru ultima oară, Lisbeth, ai sau nu ai înregistrările?

Liftul ajunse la etajul doi și Lisbeth continua să-și privească palma deschisă mângâind caseta cu degetul mare.

— Îmi pare rău, Vincent, spuse ea îndesând-o înapoi în poșetă. Am încercat să-l opresc, dar Wes a aruncat-o peste bord.

— Peste bord. Pe bune?

— Pe bune.

Ieși din lift și o luă pe hol, spre stânga, în timp ce pe fir nu se mai auzi decât o pauză lungă. Chiar mai lungă decât cea de dinainte.

— Unde ești acum? întrebă Vincent rece.

— Chiar în spatele tău, spuse Lisbeth în telefon.

Prin ușa deschisă ce dădea în holul cu mocheta gri, Vincent încetă să se mai plimbe de colo-colo prin birou și se răsuci, trezindu-se chiar în fața ei. Cu telefonul încă la ureche, își mușcă mustața căruntă.

— E ora patru. Am nevoie de articolul pentru mâine. Acum.

— O să-l ai, dar… după cum au rămas lucrurile cu Wes, tot cred că ar trebui să mai așteptăm o zi înainte să dăm drumul unei povești care…

— Fă ce vrei, Lisbeth. Oricum asta faci întotdeauna.

Cu o mișcare a brațului, Vincent trânti ușa, făcând un zgomot pe care-l auzi atât în față, cât și în celular. Ceilalți angajați se întoarseră să se uite la ea, dar Lisbeth intră grăbită în micul ei separeu din apropiere. Prăbușindu-se pe scaun, dădu cu ochii de ecranul computerului și de cele trei coloane aproape goale. Pe colțul biroului, era o bucată boțită de hârtie cu toate informațiile vitale despre recenta victorie a lui Alexander John în lumea ultracompetitivă a artei la nivel de liceu. Era atât de târziu, încât nu mai avea cum să evite subiectul.

Întinzând hârtia boțită cu dosul palmei, citi din nou detaliile și instinctiv apăsă codul pentru serviciul de voice mail.

— Aveți șapte mesaje noi, o anunță vocea de femeie a robotului prin boxe.

Primele cinci erau de la niște șefi de sală de la restaurantele din oraș care sperau să-și facă reclamă divulgând presei cine a luat masa cu cine. Al șaselea era încă un telefon despre premiul artistic pe care îl obținuse Alexander John. Și ultimul…

— „Acesta… este… mesajul pentru Lisbeth”, începu o voce scăzută, de femeie. „Numele meu este…”

Femeia se opri puțin, făcând-o pe Lisbeth să-și îndrepte spatele. Cele mai bune ponturi vin întotdeauna de la oameni care nu vor să-și decline identitatea.

— „Numele meu este… Violet”, spuse ea într-un final.

„Un nume fals”, decise Lisbeth. „Mai bine.”

„Citeam… citeam azi articolul tău și când am văzut numele lui, am simțit un gol în stomac… nu e drept, înțelegi? Știu că este un om puternic…”

Lisbeth trecu rapid în gând toate persoanele menționate în articolul de azi. „Prima-doamnă… Manning… oare se referă la Manning?”

— „… Nu e drept, înțelegi. Nu după tot ce-a făcut.”

Are grijă cum își vinde marfa. Știe cum să trezească curiozitatea.

— „Oricum, dacă poți să-mi dai un telefon…”

Mâzgălind repede numărul, Lisbeth deschise în grabă celularul și începu să-l formeze. Urechile deja i se înroșiseră când acesta începu să sune.

„Haide… răspunde, răspunde, răspunde, răs…”

— Alo? spuse o voce de femeie.

— Bună, sunt Lisbeth Dodson de la „În spatele cortinei” – aș vrea să vorbesc cu Violet.

Urmă o secundă sau două de tăcere mormântală. Lisbeth așteptă. Noile surse aveau întotdeauna nevoie de un minut în plus să se hotărască.

— Bună, dragă, stai puțin, spuse femeia.

Pe fundal, Lisbeth auzi clinchetul unui clopoțel și un val de aer vâjâi în telefon. Dacă Violet se aflase într-un magazin, tocmai ieșise ca să fie singură. Ceea ce însemna că era dispusă să vorbească.

— Asta nu e… nu înregistrezi chestia asta, nu-i așa? întrebă în cele din urmă Violet.

Lisbeth aruncă o privire către reportofonul digital care se afla întotdeauna pe biroul ei. Însă nu se întinse să-l ia.

— Nu înregistrez.

— Și nici n-o să-mi divulgi numele? Fiindcă dacă soțul meu…

— Convorbirea noastră e cât se poate de privată. Nimeni nu va ști niciodată cine ești. Îți promit.

Încă o dată, totul se cufundă în tăcere. Lisbeth știa că nu trebuie să forțeze lucrurile.

— Vreau să-ți spun de la început că nu sunt o turnătoare, spuse Violet cu glasul întretăiat.

După inflexiunile vocii și viteza cu care vorbea, Lisbeth notă „treizeci și cinci de ani?” pe carnețel.

— Mă înțelegi, nu? Nu vreau așa ceva. Doar că el… văzându-i din nou numele tipărit… și atât de fericit… oamenii nu știu – că mai există și o altă față a lui, total diferită… Și ce a făcut în noaptea aia…

— Ce noapte? întrebă Lisbeth. Pe ce dată?

— Nu cred că este un om rău – chiar nu cred –, dar când se înfurie… pur și simplu… se înfurie împotriva celor mai buni dintre ei. Și când e cu adevărat furios… Știi cum sunt bărbații, nu?

— Desigur, aprobă Lisbeth. Ce-ar fi să-mi spui tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea?