84.

— Stați puțin, adică vreți să spuneți că Boyle…

— L-au invitat să li se alăture, explică prima-doamnă cu voce tremurătoare. De ce să fie numai trei când puteau face o echipă mai bună din patru oameni?

— Și Boyle a fost de acord?

— Noi n-am știut…

Se oprește, întrebându-se probabil dacă să-mi spună tot restul, însă știe foarte bine că, dacă n-o face, voi începe s-o întreb eu.

— Ne-am gândit că nu a făcut-o, spune într-un final.

— Nu înțeleg, îi răspund cu un nod în stomac.

— Crezi că i-au dat lui Ron vreo șansă? Cei Trei aveau acces la aceleași dosare ale FBI-ului ca și noi. Aflaseră care era punctul lui slab – copilul despre care el credea că nu știe nimeni nimic…

— Un copil? A avut un…?

— I-am spus lui Lee că asta se va întoarce împotriva noastră. I-am spus, insistă mai supărată ca oricând. I-am spus în timpul campaniei – era clar încă de atunci. Când ai o problemă de genul ăsta e clar că mai devreme sau mai târziu cineva va profita de pe urma ei.

Dau din cap știind că trebuie s-o las să continue.

— Dar ca Boyle să li se alăture…

— N-am spus asta. Am spus că l-au abordat. Dar Cei Trei nu au înțeles că Boyle… chiar dacă exista situația cu copilul său… cu toate greșelile extrem de grave pe care le făcuse… el nu avea cum să se întoarcă împotriva noastră. Niciodată. Indiferent cât l-ar fi costat asta, îmi mărturisește uitându-se în sus.

Înțeleg ce vrea să spună. Așteaptă același lucru și din partea mea.

— Doctor Manning, îmi pare rău – dar felul în care vorbiți… Știați toate chestiile astea încă de atunci?

— Wes, tu ai fost acolo cu noi. Știai care era miza. Cu cineva ca Ron… cu sabia aceea deasupra capului, care amenința să cadă în orice moment… chiar crezi că FBI-ul nu-l supraveghea îndeaproape?

Îmi aruncă o privire nimicitoare.

— Stați puțin… vreți să spuneți că FBI-ul îl urmărea pe Boyle? În timpul mandatului?

— Încercau să vegheze la siguranța lui, Wes. Și chiar și atunci Lee s-a luptat cu ei urmărindu-l pe toate fronturile – i-a chemat pe Barry și pe Carl să vorbească cu ei personal, spune ea referindu-se la fostul director al FBI-ului și la consilierul pe probleme de securitate națională. Două zile mai târziu, au găsit depozitul bancar. Unsprezece mii de dolari într-un cont deschis pe numele fiicei lui Ron. Îți dai seama? Să folosească numele fiicei lui! Au spus că probabil aceasta era oferta de pornire a Celor Trei. Să ia banii pe care îi băgaseră în contul lui sau aveau să-i distrugă viața și să-i vorbească soției sale despre copilul pe care-l ascundea.

Ea continuă să vorbească, dar de data asta eu sunt cel care simte nevoia să se sprijine de comodă.

— Dar în… dosare… n-am văzut nimic legat de asta.

— Nu toate dosarele erau pentru ochii tăi, Wes.

— Dar dacă Cei Trei erau atât de aproape, nu puteați chema…?

— Crezi că nu făceam tot ce ne stătea în putere? La momentul acela, nici măcar nu aveam niște nume. Știam că aveau pe cineva din FBI, pentru că în mod clar accesaseră dosarele lui Ron. Apoi, atunci când au transferat banii în contul lui Ron – Secret Service se ocupă de infracțiunile financiare – au spus că, dat fiind modul în care fuseseră trimiși banii, precis foloseau pe cineva din interior. Și șantajul? Ăsta-i cel mai tipic instrument al CIA. Am alertat fiecare agenție și am început să le spunem să facă cercetări în interior.

— Știu… doar că… mă opresc, având grijă mereu să nu sar peste cal. Poate că nu înțeleg eu ceva, doamnă, dar dacă știați că Boyle era presat să li se alăture Celor Trei, de ce nu l-ați avertizat pe el – sau măcar de ce nu i-ați spus că știați că este șantajat?

Privind în jos la scrisoarea din poală, Lenore Manning nu spune nimic.

— Ce e? întreb. Era șantajat, nu-i așa?

Stă pe scrinul pictat fără să scoată niciun cuvânt.

— E ceva ce nu…?

— Trebuia să așteptam să vedem ce va face, spune în cele din urmă, foarte încet.

Simt un fior pe șira spinării.

— Îl testați.

— Trebuie să înțelegi situația, când Romanul s-a apropiat atât de mult… când a reușit să pătrundă atât de adânc în cercul nostru – nu mai era vorba despre Boyle – încercam să-i prindem pe Cei Trei.

Îi tremură vocea – ține totul în ea de prea multă vreme –, de parcă imploră iertare.

— A fost cerința FBI-ului. Dacă mitul era real, dacă un grup de agenți corupți erau într-adevăr implicați într-o afacere de o asemenea anvergură, asta era singura lor șansă să îi prindă.

Dau din cap ca și cum aș înțelege. Ron Boyle era cel mai vechi și cel mai iubit prieten al lor, dar când Cei Trei îl împinseră înspre cursa de șoareci, familia Manning – președintele și prima-doamnă a Statelor Unite – stătuseră deoparte așteptând sa vadă dacă va mușca momeala.

— Știu ce gândești, Wes, dar îți jur, am încercat sa-l protejez pe Ron. Le-am spus: Dați-i timp să demisioneze. Aveți grijă să…

Înghite în sec dând întruna din cap. Am văzut-o pe prima-doamnă supărată, furioasă, tristă, jignită, mânioasă, disperată, îngrijorată, neliniștită și chiar – după operația pe care a suferit-o la șold cu câțiva ani în urmă – suferindă. Însă nu am văzut-o niciodată în halul asta. Nici măcar când am plecat de la Casa Albă. Se ia în brațe și își apasă bărbia de piept ca să-și oprească tremuratul. Dar ca întotdeauna de când lucrez cu ei, înțeleg totul.

— Trebuiau să aibă grijă de el, șoptește pierdută în regretele propriei promisiuni încălcate. Mi-au… au jurat că va fi în siguranță.

— Și Boyle nu v-a spus niciodată că a fost abordat de Cei Trei?

— Așteptam să o facă… mă rugam să ne spună. În fiecare zi primeam un raport despre situația lui – dacă a acceptat sau nu. Niciun răspuns, ni se spunea. Știam că Ron făcea tot ce-i stătea în putință. Știam, insistă strângându-se și mai tare în brațe. Dar ne-au spus să mai așteptăm… ca să fim siguri. Și apoi, când a fost împușcat…

Se uită la covor, copleșită de sentimentul de vinovăție care o încerca de aproape zece ani.

— Credeam că l-am îngropat.

Mă uit și eu la scrisoarea din poala ei și piesele imaginare de puzzle din mintea mea încep să-și găsească locul potrivit.

— Deci, de fapt, adevăratul motiv pentru care l-au împușcat pe Boyle a fost nu pentru că s-a intersectat cu Cei Trei, ci pentru că a refuzat să li se alăture?

Ridicându-și capul, se uită la mine. Vocea îi e în continuare șoptită.

— Nici măcar nu știi cu cine te lupți, nu-i așa?

— Ce vreți să…?

— Măcar ai apucat să citești asta? mă întreabă aruncându-mi scrisoarea în piept. În ziua în care a fost împușcat, Ron încă nu îi anunțase pe Cei Trei ce hotărâse!

E ceva în vocea ei. Face ochii mari. Rămâne cu gura căscată. La început mi se pare că e furioasă, dar nu e. Îi este frică.

— Doctor Manning, vă simțiți bine?

— Wes, ar trebui să pleci. Asta e… nu pot…

— Ce nu puteți? Nu înțe…

— Te rog, Wes, pleacă! mă roagă, însă deja mă uit la scrisoare.

Mintea îmi vâjâie atât de tare, încât nu pot citi nimic. Dar ea a spus că, în ziua atentatului, Boyle nu le comunicase încă Celor Trei decizia lui, prin urmare, puteau spera că li s-ar fi putut totuși alătura.

Mă încrunt încercând să prelucrez informația. Dar dacă așa stăteau lucrurile…

— Atunci de ce să-l omoare? întreb.

— Wes, înainte să te repezi să tragi concluzii pripite…

— În afară de cazul în care știau că Ron se răzgândise…

— Ai auzit ce-am spus? Nu poți…

— Sau poate s-au gândit că se expuseseră prea mult… sau și-au dat seama că el era urmărit…

— Wes, de ce nu mă asculți!? Țipă încercând să-mi smulgă scrisoarea din mână.

— Sau poate că au găsit pe cineva mai potrivit să ocupe al patrulea loc, izbucnesc trăgând scrisoarea spre mine.

Prima-doamnă îi dă drumul și pagina îmi atinge pieptul cu un zgomot pe care-l percep ca pe un tunet. Îmi simt corpul greu, copleșit de groaza aceea care te amorțește și te consumă când primești vești proaste la doctor.

— Asta s-a întâmplat? întreb.

Răspunsul ei vine mult prea încet.

— Nu.

Mi se usucă gura. Îmi simt limba ca pe un ghemotoc de hârtii umede.

— Nu asta… Ron nu a… spune prima-doamnă. Poate că judecata greșită a lui Ron…

— Boyle era adjunctul șefului de personal. Nu sunt prea mulți cei care s-ar pricepe mai bine la…

— Nu înțelegi. El e un om bun… probabil că a fost păcălit, continuă vorbind mai mult pentru ea.

— Doamnă…

— Nu ar fi făcut-o niciodată intenționat…

— Doamnă, vă rog…

— Chiar dacă i-au mai promis încă patru ani…

— Vă rog să vă calmați! insist eu. Pe cine puteau să pună mâna care să fie mai tare decât Boyle?

Aplecată în continuare pe scrinul de la capătul patului, prima-doamnă ridică bărbia și se uită drept în ochii mei. Ca și președintele, ca toți cei cu care lucrez, nu se uită la cicatricele de pe fața mea. Nu s-a uitat ani de-a rândul. Până acum.

Ecoul întrebării se lovește de pereți și-mi pătrunde în minte. Căutau un al patrulea. Cine putea fi cel mai tare, cel care să poată juca acest rol?

Mă uit din nou la scrisoarea pe care o am în mână. În josul paginii, e scris cu aceleași litere ordonate:

Dar nu am crezut niciodată ca vor putea să pună mâna pe el.

Simt că-mi îngheață sângele în vene. Asta a înțeles ea. De-asta mi-a cerut să plec. Niciodată nu se va întoarce împotriva…

— El? întreb. Nu se poate să fie…?

— Wes, e totul în ordine sus? strigă președintele Lee Manning de la picioarele scărilor. Vezi că așteptăm de ceva vreme jacheta aia sport!

Mă întorc spre prima-doamnă. Pașii președintelui bubuie în sus pe scări.