68.

— Acum ce vrei să spui, că nu mă crezi? strigă Lisbeth.

— Haide, hai să mergem, îi spun strecurându-mă printre doi turiști și trecând pe lângă magazinul cu înghețată în drum spre chei.

Nu prea se bucurase când o întrebasem dacă știa cum arată Micah, însă răspunsul ei e greu de demontat.

— Wes, când eram la ziar, au trecut cu mașina chiar pe lângă mine în garaj, insistă ea. Mă ascunsesem lângă intrare – a fost ideea ta, mai ții minte? – să îi așteptăm să plece ca să pot să te iau pe tine. Nu-ți aduci aminte de nimic din toate astea?

Dacă Rogo ar fi în locul meu, ar întreba-o de unde știa care era Micah și care era O’Shea.

— Te cred, îi spun sărind cele două trepte pe lemnul de pe chei.

La urma urmei, în ultimele două zile poate că i-am descris chiar eu pe Micah și O’Shea. În plus, având în vedere prin ce-am trecut, tot ce a văzut… După opt ani în care am avut de-a face cu diverși farseuri din politică știu când cineva vrea să mă aburească. Nu mi se pare ca Lisbeth încearcă să-mi facă asta. Deloc.

— Wes, dacă voiam să-ți fac rău…

— Știu – pur și simplu a trebuit să întreb, bine?

— Dar dacă tu…

— Lisbeth, îți jur – totul e în regulă, îi strig, alergând prin labirintul de pontoane, înapoi spre iahtul pe care se află elicopterul nostru. Îți jur. Dacă n-ar fi totul în regulă, poza aia n-ar fi acum în mâna ta.

În timp ce aleargă în urma mea, fotografia pe care am șterpelit-o de la Kenny flutură în vânt. E singura dovadă pe care o avem că Micah a fost acolo în ziua aceea – și principalul motiv pentru care ne-am năpustit afară pe ușa din spate a casei lui Kenny. În ultimele două zile, O’Shea și Micah se comportaseră relativ bine sperând în zadar că-i voi ajuta să-i prindă pe Boyle și pe Manning. Dar dacă află că noi știm adevărul… că unul din ei lucrează de fapt la CIA… că a fost acolo pe pista de curse și că probabil este unul dintre Cei Trei… Mă uit peste umăr la Lisbeth care se uită și ea peste umăr la pontoanele aproape pustii. Indiferent pe cine încercau să împuște în ziua aceea, Micah și O’Shea nu s-au temut să tragă înspre cel mai puternic om din lume. Nici nu vreau să mă gândesc cât de repede ne vor șterge pe noi de pe fața pământului.

— Crezi că sunt aproape? întreabă Lisbeth cu voce tremurătoare.

În momentul de față este singura întrebare care contează. Ca să răspund, mă opresc brusc în fața unei gherete de lemn, nu mai mare decât o cabină telefonică.

— Mergi mai departe, îi spun lui Lisbeth făcându-i semn să treacă. Spune-i lui Tomasso să fie gata de plecare. Trebuie să decolăm acum!

Ea încetinește, speriată că am de gând să scap de ea.

— Păi și tu când…?

— Mă interesez puțin de prietenii noștri, insist, aruncându-i o privire în timp ce din gheretă își face apariția un bărbat cu o haină încheiată până la gât și cu o pălărie de paie cu boruri late.

Este căpitanul de doc și știe unde acostează fiecare ambarcațiune. Ceea ce înseamnă că vede fiecare persoană care vine și care pleacă. Lisbeth înțelege ce vreau să spun și o ia din nou la fugă.

— Veniți sau plecați? întreabă bărbatul dându-și pe spate pălăria și lăsând să se vadă tutunul pe care îl mesteca.

— De fapt, voiam să vă întreb dacă i-ați văzut pe niște prieteni de-ai mei – probabil că tocmai au coborât dintr-un hidroavion sau un elicopter venit de la Palm Beach.

— Îmi pare rău, nu notăm niciodată orașele de unde vin ambarcațiunile, spune el repede.

— Dar în ultima oră? A sosit cineva?

— Nu, a fost liniște pe-aici toată dimineața.

— Sunteți sigur?

Bărbatul mă examinează atent uitându-se la sacoul pe care-l port, la pantaloni, chiar și la pantofi. Zâmbește ușor făcând să-i apară două gropițe în obraji.

— Absolut, ferchezuitule. N-a venit nimeni în afară de miliardarii din spate, spune el arătând spre elicopterul negru cu bej aflat la capătul cel mai îndepărtat al cheiului.

Dau din cap în semn de mulțumire și mă năpustesc și eu spre iaht respirând cât de cât ușurat. Cel puțin pentru moment, nimeni nu știe că suntem aici – și atâta timp cât lucrurile rămân așa… cât nu au habar de ceea ce am aflat… suntem cu un pas înaintea lor.

— Tomasso, ești gata? strig către puntea din spate a iahtului.

— Vă așteptam, domnule, îmi strigă el făcându-mi semn că totul e în regulă.

— Unde e Lisbeth?

Îmi arată cabina de sticlă de lângă el. Lisbeth e înăuntru cu spatele spre fereastră. Mi se pare normal. Mai bine să nu fie văzută deloc decât să fie văzută de cine nu trebuie.

Sărind treptele metalice câte două o dată mă reped la ușa de pe puntea principală și o dau de perete.

— Vești bune! strig eu. Cred că suntem în sigu…

Lisbeth se întoarce încercând să îndese în grabă în poșetă ceva ce seamănă cu un mic telefon celular.

„E pentru tine sau pentru el?” se aude vocea lui Kenny din telefon.

„Pentru mine. Îți jur…” spune vocea mea. Ea apasă pe un buton și înregistrarea se oprește cu un zgomot puternic de… reportofon.

Rămân cu gura căscată și simt că-mi fuge pământul de sub picioare.

Lisbeth se uită la mine, cu ochii larg deschiși cerându-mi deja iertare.

— Wes, înainte să spui ceva, începe ea îndesându-și și mai adânc reportofonul în geantă.

— Ne-ai înregistrat?

— Nu e ceea ce cre…

— De când faci asta?

— Nu am vrut decât să mă ajute ulterior să…

— Nu asta am întrebat.

— Ascultă, Wes… știi… știai că vreau să scriu despre cele întâmplate. Așa ne-a fost înțelegerea.

— De când?

— Mi-ai spus că asta e înțelegerea.

— La dracu’, Lisbeth! De când dracu’ faci asta?

Se uită la mine cu atenție, apoi se întoarce ca să evite conflictul. Cu spatele spre mine se uită la valurile care se ridică în Golful Mexic.

— De când ai venit azi-dimineață, șoptește în cele din urmă.

— Și pe parcursul călătoriei pe care am făcut-o cu elicopterul pentru a ajunge aici?

Brusc rămâne nemișcată dându-și seama ce vreau să spun. Fiecare reporter are o limită pe care își promite că nu o va depăși niciodată. Din ceea ce citesc pe fața ei în timp ce se întoarce spre mine, înțeleg că Lisbeth tocmai și-a dat seama că a depășit-o inconștient pe a ei.

— N-aș fi folosit niciodată chestiile alea, Wes.

Îmi tremură genunchii, așa că mi-e greu până și să mă țin pe picioare.

— Știi că e adevărat, nu-i așa? mă întreabă încercând să-mi pună mâna pe umăr.

Mă trag înapoi și simt cum mă inundă un val de adrenalină. Scrâșnesc din dinți atât de puternic, încât aș putea să jur că-mi simt din nou buza și nu doar durerea aceea iluzorie.

— Dă-mi reportofonul, mă răstesc eu la ea.

Nu se mișcă.

— Dă-mi nenorocitul ăla de reportofon!

Cu mișcări debusolate caută în poșetă și mi-l întinde cu o privire care-mi spune „nu e nevoie să faci asta”. Însă nu mai am încredere în ea. Îi smulg reportofonul din mână și mă năpustesc înapoi spre punte.

— Wes, știu că nu mă crezi, dar n-am vrut niciodată să te ră…

— Nu spune asta! izbucnesc întorcându-mă spre ea cu degetul ridicat amenințător. Știai foarte bine ce faci! Știai!

Îmi fac loc să ies și, ajungând la pupa iahtului, mă aplec peste balustradă, arunc reportofonul în apă și alerg înapoi spre elicopter.

— Totul e-n ordine? întreabă Tommaso ținând deschisă ușa elicopterului și făcându-ne semn să urcăm.

— Perfect, răspund în grabă. Scoate-ne dracului de aici.