30.

— Domnule președinte, v-o amintiți pe domnișoara Dodson… jurnalistă la Palm Beach Post, spuse Wes prezentând-o.

— Lisbeth, insistă ea, prelungind strângerea de mâna și sperând ca lucrurile să decurgă normal.

Se uită apoi la Wes, care se făcuse palid la față.

— Lisbeth, te știu după nume, spuse Manning. Chiar dacă nu-i cunosc pe cei care fac donații, numai un fraier nu și-ar aminti numele jurnaliștilor.

— Apreciez asta, domnule, recunoscu Lisbeth, crezând fiecare cuvânt al lui, deși își propusese să n-o facă.

„Nici c-aș putea să fiu mai penibilă de-atât”, își spuse în gând, reprimându-și dorința bizară de a-i face o reverență. Regula de Aur nr. 7: Președinții mint cel mai bine.

— Îmi pare bine să va reîntâlnesc, domnule.

— Este cumva Lisbeth? întrebă prima-doamnă, știind răspunsul, în timp ce se apropia de ea pentru a o îmbrățișa și a-și atinge reciproc pomeții obrajilor. Oh, știi că îți ador rubrica, îi mărturisi ea pe un ton admirativ. Cu excepția articolului acela în care spuneai cât de mare era bacșișul pe care Lee îl lăsa chelnerițelor din oraș. Acela aproape că m-a făcut să te scot de pe lista noastră de invitați.

— De fapt, chiar m-ați scos, sublinie Lisbeth.

— Numai pentru două săptămâni. Viața e prea scurtă ca să porți cuiva pică.

Apreciindu-i onestitatea, Lisbeth nu se putu abține să nu zâmbească.

— Sunteți o femeie deșteaptă, doctor Manning.

— Draga mea, noi suntem cei care se presupune că trebuie să încercăm să ne facem plăcuți de tine – deși părerea mea e că poți să faci ceva mai bun decât să scrii despre cât bacșiș lasă oamenii pentru că, trebuie să recunoaștem, este mult sub nivelul tău. Bătându-și soțul ușor pe braț, adăugă: Lee, spune-i fetei ceva drăguț despre cercetarea în domeniul fibrozei chistice ca să poată să-și facă treaba.

— De fapt, începu Lisbeth, n-am venit aici decât…

— Ar trebui să vă ducem pe scenă, domnule, îi întrerupse Wes.

— … să le întâlnesc pe cele două ajutoare apropiate ale dumneavoastră, adăugă Lisbeth arătându-i pe Dreidel și pe Wes. Lucrez la un articol despre loialitate. M-am gândit că aș putea să le smulg niște declarații și să-i transform în superstaruri.

— Bine – așa ar trebui să faci, încuviință președintele, punându-și o mână pe umărul lui Dreidel. El candidează pentru Senat. Iar dacă încă aș mai deține frâiele… ar fi de calibrul unui vicepreședinte.

Președintele făcu o pauză, așteptând ca Lisbeth să-și noteze totul.

Scoțând un carnețel din geanta ei neagră, Lisbeth marșă și se prefăcu a lua notițe. Peste umăr, putea să-l simtă pe Wes cât era de nervos.

— Nu vă faceți griji, îi spuse Lisbeth lui Manning. N-o să-i chinui prea mult.

— Domnul președinte, anunță o voce feminină, așa că toată lumea se întoarse spre femeia în floarea vârstei îmbrăcată într-un costum ce purta semnătura unui mare designer și cu o coafură pe măsură. În calitate de președintă de onoare a Fundației pentru Fibroză Chistică, Myrna Opal își privi ceasul de mână cu diamante, marca Chopard, hotărâtă să facă astfel încât programul să se deruleze conform orarului. Cred că suntem gata, domnule.

Chiar în momentul în care președintele făcu primul pas spre ușa de la scenă, Wes îi ieși în față.

— Wes, sunt bine.

— Știu, însă sunt…

— … mai puțin de trei metri până la ușă. O să mă descurc. Și, Dreidel – sper că o să fii la masa mea mai târziu.

Rosti cuvintele uitându-se la Wes. La Casa Albă, obișnuiau să respecte eticheta și să se asigure că președintele stătea întotdeauna lângă cine trebuia să stea. Timp de patru ani de zile, nu-și alesese comesenii. În prezent, nu se mai încurca cu favorurile politice. Era singurul câștig după pierderea Casei Albe. În sfârșit, președintele putea să stea lângă cine voia.

— Ai grijă ca oamenii aceștia minunați cărora le pasă de fibroza chistică să ajungă în pagina de mâine, adăugă prima-doamnă, făcându-i semn lui Lisbeth.

— Da, doamnă, spuse Lisbeth, fără să-și ia ochii de la Wes.

Stătuse în preajma celor mai buni politicieni ai lumii timp de aproape zece ani, însă încă era un novice când venea vorba să-și ascundă propriile emoții. Nările dilatate… pumnii strânși… indiferent de ce ascundea, chestia asta îl mânca de viu.

— Pe aici, domnule, zise unul din cei doi agenți ai Secret Service, arătându-le președintelui și primei-doamne ușa de acces la scenă.

Asemenea șoriceilor în spatele băiatului cu fluierul din poveste, președinta fundației împreună cu persoana care se ocupa de PR, cea care se ocupa de adunarea fondurilor, fotograful și cei rămași înșirați în spatele lor formară instantaneu un magnet care atrăgea orice persoană rătăcită din încăpere.

Când ușa se trânti în spatele lor, liniștea deveni copleșitoare. Spre surprinderea lui Lisbeth, Wes nu era singurul care rămăsese afară. Dreidel era chiar lângă el, cu un zâmbet cald pe față.

— Vino… ia loc, spuse el, arătându-i cu mâna către cele trei scaune goale de la masa rotundă care fusese folosită pentru înregistrarea participanților la eveniment.

Lisbeth era invitată politicos, dar asta n-o păcălea. Teama te face întotdeauna să manifești bunăvoință și amabilitate. Iar dacă tânărul acesta de succes care se pregătea să devină senator era îngrijorat, povestea ei nota 9+ tocmai se transformase într-una de 10-.

— Deci cum a mers cu planificarea petrecerii-surpriză? întrebă ea, trăgându-și un scaun de lângă masă.

— Ce anume? făcu Dreidel.

— Pentru ziua de naștere a lui Manning, preciză Wes. Întâlnirea noastră de azi-dimineață…

— O, foarte bine, răspunse Dreidel, refăcându-și cărarea din păr și rearanjându-și ochelarii cu ramă subțire și rotundă. Credeam că te refereai la strângerea de fonduri.

— Și ați stabilit unde o să aibă loc? adăugă ea.

— Încă nu ne-am decis, rostiră Wes și Dreidel în același timp.

Lisbeth dădu din cap aprobator. Băieții ăștia aveau școala Casei Albe. Nu puteai să-i prinzi cu trucuri din astea de liga a doua. OK, mai bine o lua încetul cu încetul.

— Hai să fim serioși, n-ați auzit ce-a spus prima-doamnă? întrebă ea. Că „adoră rubrica asta”. N-am venit să vă beau sângele.

— Atunci, de ce ți-ai adus cupa cu tine? replică Dreidel, făcându-i semn cu bărbia spre carnețelul din mâna ei.

— Asta vă sperie pe voi? Dar dacă-l pun la loc? spuse ea, întinzându-se sub scaun și băgându-și la loc carnețelul și stiloul în geantă.

Încă aplecată, se uită în sus, chinuindu-se să mențină contactul vizual.

— Așa-i mai bine? întrebă ea.

— Glumeam, spuse Dreidel, cu amabilitate prefăcută.

Fără îndoială, secretul pe care-l ascundeau era legat de el.

— Ascultați, băieți, îi rugă Lisbeth. Înainte de a vă îmbolnăvi – la naiba, mă scuzați…

Băgându-și mâna în buzunarul hainei de la costumul ei negru, Lisbeth își scoase telefonul celular și apasă pe butonul Recepție.

— Bună, Vincent… îhî, doar ce-am… Oh, cred că glumești. Așteaptă, dă-mi o secundă, spuse ea în telefon. Întorcându-se spre Wes și Dreidel, adăugă: Îmi pare rău, trebuia să răspund… n-o să dureze decât un minut.

Chiar înainte ca vreunul din ei să poată să reacționeze, Lisbeth se ridică de pe scaun și-o luă la goană spre ușa principală.

— Uitați-vă la geanta mea! strigă ea spre Dreidel și Wes, proptindu-se cu umărul în ușă și intrând în holul ornat cu candelabre al Kravis Center.

Își lipi telefonul de ureche. Însă nu auzea altceva decât vocile celor doi tineri pe care îi lăsase înăuntru.

— I-ai spus că planificam o petrecere? întrebă Dreidel, nervos.

— Ce voiai să-i spun? ripostă Wes. Că încercam să mai salvez ce-a mai rămas din căsnicia ta?

Regula de Aur nr. 8: Dacă vrei cu-adevărat să știi ce gândesc oamenii despre tine, părăsește încăperea și ascultă ce spun în urma ta. Lisbeth învățase asta la circuitul de petreceri din Palm Beach, când un personaj monden local îl plătise cu 1 500 de dolari pe un valet care-i parca mașina ca să asculte conversația lui Lisbeth cu o sursă confidențială. Peste o săptămână, Lisbeth salvase cei 1 500 de dolari și-și cumpărase două telefoane celulare. Astăzi, celularul A era la ea în geantă, acolo unde erau și Wes cu Dreidel, iar celularul B îl avea lipit la ureche. Când își băgase carnețelul în geantă, tot ce trebuise să facă fusese să apese pe un buton al telefonului A pentru a activa un apel rapid pe telefonul B. Acel apel telefonic fals, atât de important, de mai târziu. Regula de Aur nr. 8 dovedea de ce o să fie întotdeauna printre primii zece în branșă.

— Însă dacă află de Boyle… spuse Wes la capătul celălalt al liniei.

— Ușurel, tăticu’, n-o să afle de Boyle, ripostă Dreidel. Deși, dacă tot veni vorba, spune-mi ce-ai găsit…

Singură pe hol, Lisbeth tresări, cât pe ce să cadă de pe tocurile alea înalte, zgâriate. Boyle? Se uită în jur, însă nu se afla nimeni acolo. Erau cu toții înăuntru, pierduți în zumzetul „Unei seri cu președintele Leland F. Manning”. Lisbeth putea să audă cum vocea îi răsuna pe scenă. Un val de emoție îi năpădi obrajii pistruiați. În cele din urmă, după toți anii ăștia… o notă cinstită de 10+.