26.

— Hei, ce mai faci? spun în telefonul celular în timp ce Claudia se holbează la mine din cadrul ușii de la camera în care se află copiatorul.

— Știi cine-i la telefon? mă întreabă Boyle de la capătul firului.

Vocea sa e ascuțită, fiecare silabă în parte fiind parcă o lovitură dată cu spărgătorul de gheață. Este nerăbdător. Și în mod clar supărat.

— Sigur că da. Mă bucur să te aud, Eric.

Folosesc dinadins acest nume de cod în loc de Carl Stewart. Nu trebuie să știe că l-am descoperit și pe ăsta.

— Ești singur? întreabă el în timp ce Claudia își țuguie și mai mult buzele și-mi aruncă o privire ucigătoare.

— Sigur că da. O am pe Claudia chiar aici…

— Nu te băga în asta, Wes. Asta nu-i lupta ta. Mă auzi? Nu-i lupta ta!

După care vine tonul. Boyle nu se mai aude.

A închis.

— Nu, e minunat, spun eu pe linia acum deja deconectată. Ne vedem în curând.

Nu sunt cel mai mare mincinos din lume, însă suficient de bun ca s-o conving pe Claudia că nu-i nicio problemă.

— Care-i problema? întreabă ea.

— Era… era Manning. A spus că o să mai stea câteva minute…

Ochii i se îngustează încercând să proceseze noile vești. În spatele meu, faxul prinde viață. Tresar când aud zgomotul care mă lovește asemenea unui glonț.

— Ce-i? întreabă ea.

— Nimic, doar că… m-a speriat.

Timp de aproape un an după împușcături, fiecare mașină ce dădea rateuri, fiecare ușă trântită mai tare… până și scenele de acțiune din filme… zgomotele puternice răzbăteau ca un ecou în urma atacului lui Nico. Doctorii mă asiguraseră că în timp aveau să dispară. Și așa fusese. Până acum.

Cunoscând expresia pe care o am acum pe față, Claudia se îmblânzește pentru o clipă, însă ca întotdeauna revine la prioritatea ei numărul unu.

— Ar trebui să fii deja acolo, afară, spune ea.

— O să fiu… doar lasă-mă să scot asta. Știi că-i place să știe toate numele, adaug eu, dându-i de înțeles că ceea ce fac e în folosul lui Manning.

Numai faptul că spun asta mă face să mai câștig câteva secunde.

Până în momentul în care mă întorc cu totul spre fax, prima pagină este deja imprimată. Și la fel și jumătate din ultima pagină.

Apuc în grabă colțul din stânga al foii în momentul în care iese din aparat, după care îmi aplec capul într-o parte, chinuindu-mă s-o citesc așa cum este, întoarsă cu fundul în sus. În colțul de sus scrie Washington Post. Din câte se pare, e din rubrica de umor a ziarului, „Hagar the Horrible”… după care „Beetle Bailey”. Când „Beetle Bailey” apare clar pe hârtie, văd ceva scris de mână în spațiul liber din cea de a doua casetă: niște litere mari pătrățoase care par a fi fost scrise pe bordul unei mașini în mișcare. E aproape ilizibil pentru un ochi neantrenat. Din fericire, ochii mei sunt obișnuiți de ani de zile cu asta. Aș recunoaște scrisul lui Manning oriunde.

„Guv. Roche… M. Heatson”, citesc în gând.

Pe următorul rând, ceea ce-i scris are și mai puțină noimă. „Gazdă – Mary Angel”.

Roche este fostul guvernator al statului New York, însă Heatson și Mary Angel… nu-mi spun absolut nimic.

Nu mai remarc nimic în afară de alte benzi desenate. Peanuts, Garfield și Blondie.

Asta era piesa finală din puzzle-ul lui Boyle? Mă uit iarăși la nota scrisă de mână. „Guv. Roche… M. Heatson… Mary Angel.” Chiar n-are nicio noimă. Trei nume fără nicio informație? Îl studiez din nou, citind fiecare literă în parte. Asta-i ultima pagină pe care Boyle a descoperit-o înainte să iasă din ascunzătoare. Opt ani în care a făcut-o pe mortu’ și asta l-a convins să se întoarcă la viață? „Guv. Roche… M. Heatson… Gazdă – Mary Angel.” Încă nu înseamnă nimic pentru mine.

— Wes, uite-l, vezi că-i aici, strigă Claudia, dispărând după tocul ușii.

— Vin acum, spun eu în timp ce ultimele rânduri din „Beetle Bailey” ies la iveală din aparat.

Când mă întorc ca să plec, prima pagină cade pe podea. Oprindu-mă să o ridic, arunc o privire rapidă la rândul care-l informează pe destinatar asupra numărului de pagini. Spre surprinderea mea, acolo apare cifra 3.

Faxul bipăie din nou, și o ultimă coală de hârtie vine spre mine. Bibliotecara spusese că e vorba de o singură pagină. Și este o singură pagină… dar scrisă pe ambele fețe.

Mă aplec deasupra faxului și încerc să citesc documentul pe măsură ce fiecare rând în parte este imprimat cu cerneală proaspătă. Ca și pagina de umor, și aceasta are fondul acela cenușiu al documentelor fotocopiate mai întâi și este plină cu mai multe însemnări scrise de mâna președintelui. Însă în timp ce le citesc în gând, lucrurile îmi sunt mai neclare ca oricând, lăsându-mă complet nedumerit.

— Wes… mă strigă președintele de la ușa de la intrare.

— Vin acum, spun eu, apucându-mi geanta, smulgând foaia din fax și zbughind-o pe hol. Îi arunc o ultimă privire înainte s-o bag în buzunarul hainei. N-are nicio noimă. Ce mama naibii putea să facă Boyle cu asta?