14.

Mă foiesc pe scaun.

— Chiar ai descoperit ceva?

— Nu, te-am chemat aici ca să arzi gazul de pomană.

După ce ia o gură zdravănă de cafea, Dreidel e cu totul altul. Ca orice angajat de la Casa Albă e întotdeauna mai bun când deține controlul.

— Deci, dacă e să ne întoarcem la începuturi… la adevăratele începuturi… La ziua în care voi doi ați fost împușcați pe pista de curse, îți amintești cât a durat să ajungi la spital?

E o întrebare simplă, însă nu-i dau un răspuns.

— Dă-ți cu părerea, spune el.

Strâng din dinți, surprins de cât de bine îmi amintesc. Încă mai pot să văd ușile ambulanței închizându-se după targa lui Boyle…

— Wes, știu că nu vrei să-ți amintești de momentele alea, n-am nevoie decât de…

— Am leșinat, i-o trântesc eu. Din ce mi s-a spus, ambulanța a sosit în aproximativ patru minute…

— În trei minute.

— Foarte rapid.

— De fapt, foarte încet, având în vedere faptul că Halifax Medical Center este la numai doi kilometri și jumătate de circuitul de curse. Acum ghici cât i-a luat ambulanței să-l ducă acolo pe Boyle, care era – fără supărare – cu mult mai important decât tine pentru administrație, ca să nu mai spunem că și mult mai grav rănit?

Clatin din cap, neîncrezător.

— Douăsprezece minute, mă anunță Dreidel sec.

Se așterne un moment de tăcere în timp ce eu încerc să rumeg informația.

— Și? întreb.

— Haide, Wes. Douăsprezece minute pentru o ambulanță cu viteză maximă având la bord un membru important al staffului de la Casa Albă rănit grav, doi kilometri și jumătate? Și-un om obișnuit merge mai repede. Bunică-mea merge mai repede. Și e moartă.

— Poate că mulțimea panicată de afară i-a încetinit.

— Ciudat. Exact asta au spus și ei.

— Ei?

Din geanta-diplomat sprijinită în lateral de scaunul său, Dreidel scoate un dosar cartonat gros cât o jumătate de carte de telefon. Îl aruncă pe masă cu putere, făcând să zdrăngăne lingurițele. Recunosc imediat logoul Congresului. Investigarea tentativei de asasinat împotriva președintelui Leland F. Manning. Ancheta oficială a Congresului cu privire la atacul săvârșit de Nico. Dreidel îl lasă pe masă, așteptând să vadă dacă-l iau sau nu. Mă cunoaște mai bine decât credeam.

— Nu l-ai citit niciodată, nu? întreabă el.

Mă uit fix la dosarul impresionant, refuzând încă să-l ating.

— L-am frunzărit o dată. E ca și… e ca și cum ți-ai citi propriul necrolog.

— Aduce mai mult cu necrologul lui Boyle. Tu ai rămas în viață, ți-aduci aminte?

Îmi frec fața cu mâna. Buricele degetelor urcă și coboară în craterele cicatricelor.

— Care-i ideea?

— Ia gândește-te, Wes. Două ambulanțe pleacă din stația de salvare aproape în același timp. Amândouă se îndreaptă în goană spre spital. E o chestiune de viață și de moarte. Uneia îi ia trei minute. Celeilalte îi ia douăsprezece. Nu vezi nicio problemă aici? Și dacă asta n-ar fi fost îndeajuns, ți-aduci aminte care a fost adevărata și marea greșeală pentru care Congresul i-a făcut praf pe doctorii noștri?

— Te referi la faptul că au adus o altă grupă de sânge decât cea a președintelui?

— Vezi, ăsta e punctul pe care întotdeauna l-au abordat greșit. Când cei din Congres și-au făcut ancheta, și-au smuls și puținul păr pe care-l mai aveau pe cap, deoarece au găsit flacoane de sânge cu grupa sangvină 0/RH negativ lângă cele cu grupa președintelui, grupa B/RH pozitiv. Normal, au presupus că a făcut cineva o greșeală și a adus o grupă greșită de sânge. Însă știind pe cine ai văzut în timpul discursul din seara aceea – ei bine, ia ghicește cine avea din întâmplare grupa 0/RH negativ?

— Boyle?

— Și așa i-a reușit marele lui truc magic.

— N-a fost niciun truc magic, insist eu.

— Nu, ai dreptate. Însă a fost o iluzie. Fluturându-și mâna stângă prin fața mea, adaugă: Ești atât de ocupat să te uiți la mâna care se mișcă, încât ignori complet ce face mâna cealaltă.

Din mâna dreaptă, lasă să-i cadă o monedă de douăzeci și cinci de cenți pe masă.

— E o modalitate de a fi melodramatic, subliniez eu.

Dă din cap dezaprobator ca și cum n-am înțeles despre ce-i vorba.

— Ai idee în ce te-ai băgat fără să vrei? Chestia asta a fost mai aranjată decât un meci din Harlem Globetrotters. Eu, tu, Congresul, lumea întreagă… am fost… Se apleacă mai aproape de mine, coborând vocea: Am fost prostiți, Wes. Ne-au mințit. Vreau să spun că, dacă omul ăla a fost cu-adevărat Boyle…

— El a fost! L-am văzut cu ochii mei!

— Nu spun că nu-i așa. Vreau doar… Se uită în jur, vocea devenindu-i și mai joasă. Ăsta nu-i un reportaj de fapt divers care se transmite la sfârșitul grupajelor de știri.

Are dreptate.

— Totuși, nu înțeleg – de ce ar umbla ambulanța președintelui cu sângele lui Boyle la bord?

— Știu. Asta-i întrebarea, nu-i așa? spune Dreidel. Dacă stai să te gândești bine, există o singură explicație logică. Ar avea sângele…

— … dacă ar crede că viața cuiva e în pericol. Ridic moneda și bat ușor cu ea în fața de masă albă. Oh, Doamne, dacă se așteptau să… crezi că Boyle purta o vestă antiglonț?

— Sigur că purta, spune Dreidel. A fost împușcat de două ori în piept…

— Însă tot sângele ăla…

— … Și o dată în podul palmei și în gât. Citește raportul, Wes. Nico era un lunetist pregătit de armată, specializat în împușcături în inimă. Boyle a căzut cu fața în jos în momentul în care s-a întâmplat. Împușcătura aia de la gât… fac pariu că ai văzut sângele ce băltea sub el.

Închid ochii și mă aud cum mă ofer să-l bag pe Boyle în limuzină. Am în obraz o bucată zimțată de metal. Bondarul încă mai țipă…

— Însă dacă purta vestă… Mă uit spre ocean. Valurile sunt asurzitoare… Ei – ei știau. Clar că știau…

— Wes, vrei să te oprești… spune Dreidel și-și coboară vocea și mai mult. Nu e cazul să atragem atenția. N-au știut, șoptește el. S-ar fi putut ca ei să fi primit o amenințare directă împotriva lui Boyle. E foarte posibil ca el să fi purtat vesta aia de o lună. De fapt, conform raportului, președintele nu-și purta vesta în ziua aceea. Ai auzit asta?

Așteaptă până dau din cap în semn că da, vrând parcă să fie sigur că mă concentrez asupra discuției.

— Dacă s-ar fi știut că era și un tip cu armă, Manning n-ar fi fost acolo și cu atât mai puțin i s-ar fi permis să meargă fără vesta aia.

— În afară de cazul în care purta una și raportul spune pur și simplu altceva, subliniez eu.

— Ascultă, știu că ești implicat în chestia asta…

— Implicat? Mi-a distrus viața! Nu înțelegi? izbucnesc eu în cele din urmă. N-a fost doar o după-amiază de tot rahatul. Copiii mici mă arată cu degetul și se ascund în spatele mamelor lor! Nu pot să zâmbesc deloc! Ai cea mai vagă idee cum e să arăți așa?

Se face liniște în restaurant. Toată lumea se uită la noi. Familia aceea simandicoasă cu cele două fetițe gemene. Bărbatul blond-roșcat cu șapca US Open pe cap. Până și chelnerul nostru, care se apropie rapid, sperând să calmeze situația.

— Totul e în regulă, domnule?

— Îhî… scuze… suntem bine, îi spun eu în timp ce ne umple cănile de cafea care n-au nevoie să fie umplute.

Când chelnerul pleacă, Dreidel se uită extrem de atent la mine, acordându-mi un moment de răgaz. Exact așa cum mă învățase să mă comport cu președintele când acesta își pierde cumpătul. Bagă capul la cutie și lasă flacăra să se stingă de la sine.

— Sunt OK, îi spun.

— Știam că vei fi, spune el. Amintește-ți că sunt aici să te ajut.

Trag adânc aer în piept, apoi oftez.

— Deci presupunând că la momentul respectiv exista o amenințare la adresa vieții lui Boyle, de ce nu l-au dus pur și simplu la spital?

— Asta-i chestia căreia nu-i pot da de capăt. L-au prins pe Nico, Boyle era rănit, însă în mod clar viu – atunci de ce să te prefaci că ești mort și să renunți la viața ta și la familie? Poate că despre asta au vorbit în cele douăsprezece minute petrecute în ambulanță. Poate că atunci s-a hotărât Boyle să dispară și să se ascundă.

Clatin din cap dezaprobator.

— În douăsprezece minute? Nu poți să renunți la întreaga ta viață în douăsprezece minute – mai ales când sângerezi de moarte de la gât. Probabil că ei și-au făcut planurile înainte de asta.

— Care ei? întreabă Dreidel.

— Hai să fim serioși, chestia asta nu-i ca atunci când te ascunzi de frățiorul tău mai mic după un morman de perne. Pentru a-ți reuși ceva de o asemenea anvergură, ai nevoie de Secret Service, de șoferul de pe ambulanță, de doctorul care s-a îngrijit de gâtul tău. Fac pauză pentru un moment pentru a sublinia că urmează ceva important: Plus de cineva care să autorizeze totul.

Dreidel își lasă bărbia în jos, uitându-se la mine pe deasupra ramei rotunde a ochelarilor. Știe la ce concluzie am ajuns.

— Chiar crezi că el ar…? Crezi c-ar fi putut face una ca asta?

Asta-i întrebarea pe care mi-o tot pun din momentul în care am văzut numele sub care se înregistrase Boyle la hotelul acela. Nu folosești acel nume ca să te ascunzi. Îl folosești pentru a putea fi găsit de cineva.

— Pur și simplu… nu văd cum președintele ar fi putut să nu știe. Dacă ne întoarcem în timp, Manning nu se putea ușura într-un tufiș fără să verifice mai întâi cineva acel tufiș, iar dacă Boyle purta o vestă antiglonț – ceea ce, cu siguranță, s-a întâmplat – trebuia să existe o amenințare credibilă. Iar dacă exista o amenințare credibilă și rezerve suplimentare de sânge în ambulanță… și un plan de rezervă pentru a fi sigur că Boyle avea să scape cu bine… Manning trebuie să fi fost de acord cu asta.

— Asta dacă nu cumva Albright și-a dat acordul în locul său, contrează Dreidel, referindu-se la fostul șef al staffului prezidențial și totodată cealaltă persoană care se afla în limuzină în ziua aceea pe pista de curse.

E un punct de vedere corect, însă nu ne aduce mai aproape de un răspuns. Albright murise de cancer la testicule cu trei ani în urmă.

— Acum dai vina pe un cadavru?

— Asta nu face mai puțin credibilă supoziția, pretinde Dreidel. Întotdeauna Albright obișnuia să-și dea girul pe problemele mai mărunte de securitate.

— Nu știu ce să zic, spun, clătinând din cap. Manning și Boyle se cunoșteau încă din colegiu. Dacă Boyle plănuia să dispară, asta a fost o surpriză a dracului de proastă la care să-și supună un prieten, cu atât mai puțin pe președintele Statelor Unite.

— Glumești? Boyle a dispărut și și-a dat deoparte propria familie, nevastă… până și pe propria fiică. Gândește-te la întregul tablou, Wes: Nico nebunul încearcă să-l împuște pe președinte. În schimb, îl lovește pe Boyle în piept. Dar acesta, în loc să meargă la spital ca să i se acorde ajutor medical, profită exact de moment ca să-și însceneze propria moarte și să dispară de pe fața pământului. Dacă faci ceva de genul ăsta, e evident că ai un motiv al dracului de bun.

— Așa tată, așa fiu? întreb.

— Îhî, m-am gândit și la asta. Problema este că tatăl lui Boyle n-a fost decât un jeg de doi bani. Asta… asta-i ceva de primă clasă. Și chiar de top.

— Poate că Boyle l-a angajat pe Nico. Poate că împușcăturile au reprezentat o perdea imensă de fum care să-i asigure lui Boyle o modalitate de-a ieși din scenă.

— Parcă-i urmarea la Misiune imposibilă, spune Dreidel. Dacă Nico ratează, riști o împușcătură în cap. Mai important, dacă Secret Service ar fi fost părtaș la toate astea asta, nu-l puneau pe președinte, pe stafful acestuia și pe cei 200 000 de spectatori în pericol, lăsând toată responsabilitatea să cadă pe umerii unuia dus de-a binelea. L-ai văzut pe Nico în interviurile pe care le-a dat – zici că-i nebunul din filmele de groază ale lui Stephen King. Dacă Boyle chiar voia să facă una ca asta, ar fi simulat un atac de cord acasă și ar fi terminat-o astfel.

— Deci tu crezi că atunci când Nico a tras focurile de armă, Boyle și cei din Secret Service n-au făcut decât să se folosească de haosul creat ca să-l scoată pe șestache de-acolo? întreb, încercând din răsputeri să vorbesc în șoaptă.

— Nu știu ce să cred. Tot ceea ce știu este că, dacă Boyle și-a pus vestă antiglonț, trebuie să se fi așteptat la ceva. Vreau să spun că nu-ți iei umbrelă decât dacă socotești că o să plouă, am dreptate?

Dau din cap aprobator, nefiind în stare să-l contrazic. Și totuși, nu ne apropiem mai mult de de ce. De ce trăsese Nico asupra lui Boyle? De ce ambulanța din coloana oficială a lui Manning avea la bord sânge cu grupa sangvină a lui Boyle? Și de ce ar fi renunțat Boyle la viața, soția și fiica lui încă adolescentă? Vreau să spun, ce anume ar fi putut să tenteze – sau să îngrozească – pe cineva atât de mult, încât să dea deoparte întreaga viață de până atunci?

— Poate c-ar trebui să întrebi, lasă Dreidel să-i scape într-o doară.

— Pe cine, pe Manning? O, ai dreptate – n-o să fac decât să dau o fugă și să spun: „Apropo, domnule, tocmai l-am văzut pe răposatul dumneavoastră amic – îhî, cel a cărui asasinare v-a distrus întreaga carieră de președinte. O, și având în vedere că e viu, în timp ce eu v-am slugărit zi de zi chiar din momentul în care am ieșit din spital, aș vrea să știu de ce m-ați minți de mai bine de opt ani în legătură cu cel mai groaznic moment din viața mea?” Îhî, ar fi genial.

— Ce zici de Secret Service?

— Nu-i nicio diferență. Boyle n-ar fi putut în niciun caz să dispară atâta amar de ani dacă n-ar fi avut ajutorul lor. Ultimul lucru de care am nevoie este să strig în gura mare că sunt cel care o să dea totul în vileag. Până când o să știu ce se întâmplă, e mai bine să țin totul sub tăcere.

Dreidel se lasă pe spate în scaunul său de răchită.

— Când l-ai văzut pe Boyle în culise în camera aceea, te-ai gândit că încerca să-l omoare pe Manning?

— Să-l omoare?

— Din ce alt motiv ar fi ieșit din ascunzătoare după aproape opt ani? Doar ca să-l salute?

— Bănuiesc că… însă… să-l omoare? Asta nu-i…?

— Kaiser Soze, mă întrerupe Dreidel, „Cea mai mare șmecherie pe care o reușise diavolul: să convingă lumea că nu există”.

Se uită din nou la mine și pot să jur că aproape are un zâmbet pe față.

— Omule, poți să-ți imaginezi așa ceva? Să fii mort din punct de vedere legal, și totuși să fii în viață? Știi cât de multă libertate îți dă chestia asta?

Mă uit fix în jos la cheile de la camera lui Dreidel și încerc din răsputeri să alung imaginea halatului de baie alb și plușat, care-mi vine automat în minte.

— Poate că asta voia Boyle în toți anii ăia, adaugă el. Doar o cale de scăpare.

Dau din cap neîncrezător, deși m-am prins care e de fapt ideea. Singura modalitate de a înțelege ce se întâmplă este să-l înțeleg pe Boyle.

— Deci la ce concluzie putem ajunge? întreb.

— Putem? Nu-i problema mea. Râde în timp ce-o spune, însă în mod clar nu glumește. Haide, Wes, doar știi că glumesc, adaugă el, știind c-am prins ideea.

Ca oricare alt mare șmecher din politică știe că prima mișcare este să-și șteargă propriile amprente. De-asta l-am chemat pe el din prima. Și-a petrecut aproape patru ani alături de președinte, însă n-o să-l găsești niciodată pe fundalul vreunei fotografii. Nimeni nu-i mai bun în a se face invizibil, ceea ce, în momentul acesta, este un atu de care am nevoie dacă intenționez să descopăr adevărul.

— Ai ceva relații cu oamenii legii? adaugă el, deja cu doi pași înaintea mea. Dacă aceștia pot să arunce o privire pe blat la trecutul lui Boyle…

— Cunosc pe cineva perfect pentru asta, îi spun.

Însă el aruncă o privire rapidă peste umărul meu, spre intrarea în restaurant. Urmărindu-i privirea, mă întorc și dau cu ochii de tipa de culoare cu părul împletit. Își schimbase halatul de baie cu cealaltă uniformă specifică Palm Beach – pantaloni albi și tricou de colecție portocaliu-pal. O ținută potrivită pentru a ieși în oraș.

— Știi ce, ar trebui s-o iau din loc, spune Dreidel, ridicându-se de pe scaun. Tot ce trebuie să faci este să fii isteț.

— Isteț?

— Prevăzător, să ai grijă. Căci, dacă Manning este implicat… Se mai uită încă o dată în jur, după care se apleacă spre mine. Ai crezut că America i-a sărit atunci la beregată? Acum o să-l crucifice, Wes. Serios. O să-l crucifice.

Dau din cap în semn c-am înțeles. Din fața restaurantului, prietena lui ne aruncă o privire.

— Și atâta timp cât suntem la subiect, Wes. Sunt fericit să-ți păstrez secretul – promite-mi doar că și tu o să-l păstrezi pe-al meu.

— O, sigur că da. N-o să suflu o vorbă.

Se întoarce să plece, lăsându-mă să plătesc nota.

— Apropo, te-ar interesa să cheltui vreo cinci sute de dolari și să vii diseară la o întrunire pentru strângere de fonduri în favoarea mea?

Dau din cap neîncrezător.

— Dreidel, cât de mult a costat sufletul tău atunci când în cele din urmă l-ai vândut?

— Vii sau nu?

— Aș veni, însă diseară trebuie să particip cu Manning la un eveniment.

Dreidel dă din cap ca a înțeles și nu mai pierde timpul cu mine. Știe cine are întotdeauna prioritate.

În timp ce se îndreaptă spre ușă, decid să nu mă întorc și să mă uit la fată. În loc de asta, iau lingurița și-o folosesc pe post de oglinjoară. Peste umăr, îl surprind pe Dreidel exact când se apropie de ea. Nu se grăbește s-o ia de mână până când crede că nu-i mai vede nimeni.

— Nu vă supărați, îmi spune cineva peste umărul stâng.

Mă întorc, așteptându-mă să-l văd pe chelner. În schimb, dau cu ochii de un tip blond într-un tricou negru și cu o șapcă de baseball cu înscrisurile US Open.

— Wes Holloway? întreabă el, deschizându-și portofelul ca să-mi arate o insignă a FBI. Sunt Terrence O’Shea. Aveți câteva secunde ca să stăm de vorbă?