49.

— Romanul e un erou, începe Lisbeth, citind de pe carnețelul ei îngust de reporter pe care-l scoate din dosar. Sau un narcisist care-și urmărește asiduu interesele personale, depinde de cum îl priviți în funcție de afilierea voastră politică.

— Republican versus democrat? întreabă Dreidel.

— Mai rău, clarifică Lisbeth lucrurile. Oameni rezonabili versus nebuni nemiloși.

— Nu înțeleg, îi spun eu.

— Romanul este un I.C. – informator confidențial. Anul trecut, CIA i-a plătit 70 000 de dolari pentru o informație cu privire la locul unde doi iranieni încercau să construiască o bombă chimică în Weybridge, undeva lângă Londra. Acum doi ani, i-au plătit alte 120 000 de dolari ca să-i ajute să localizeze un grup al-Zarqawi presupus ca făcând trafic ilegal cu gaz VX prin Siria. Însă perioada sa de prosperitate maximă a fost acum aproape zece ani, când l-au plătit în mod regulat – cu 150 000 de dolari de fiecare dată – pentru informații cu privire la toate activitățile teroriste puse la cale în interiorul Sudanului. La asta se pricepea cel mai bine. Vânzările de arme… locațiile teroriștilor… strângerea de arme. Știa ce valoare are moneda americană.

— Nu sunt sigur că am prins ideea, spune Rogo.

— Bani, soldați, arme… toate vechile unități de măsură destinate câștigării unui război sunt depășite, adaugă Lisbeth. În lumea de azi, cel mai important lucru de care au nevoie militarii – și rareori au parte de așa ceva – sunt informațiile bune, solide, credibile. Informația e la putere. Și este exact chestia pe care, într-un fel sau altul, Romanul o avea întotdeauna la timp, în avantajul său.

— Cine spune asta? întreabă Dreidel, din nou sceptic.

După tot timpul petrecut în Biroul Oval, știe că veridicitatea unei istorii depinde de munca de cercetare care stă în spatele ei.

— Unul dintre reporterii noștri a lucrat la L.A. Times, și scria despre CIA, se răstește Lisbeth. Sau ăsta nu-i un ziar destul de prestigios pentru tine?

— Stai, zic, deci Romanul e de partea noastră?

Lisbeth clatină din cap.

— Informatorii nu sunt de partea nimănui – ei nu fac altceva decât să-și ofere serviciile celui care oferă mai mult.

— Așadar, e un informator bun? întreb.

— Bun ar fi tipul care i-a deconspirat pe teroriștii asiatici care aveau ca țintă Philadelphia, acum câțiva ani. Romanul e tare.

— Cât de tare? întreabă Rogo.

Lisbeth întoarce o nouă filă din carnețelul ei.

— Suficient de tare ca sa ceară plata a șase milioane de dolari pentru un singur pont. Deși, aparent, n-a primit nimic. În cele din urmă, CIA a spus nu.

— Asta înseamnă o grămadă de bani, spune Rogo, aplecându-se și citind din carnețelul ei.

— Tocmai asta-i ideea, îl aprobă Lisbeth. Suma medie pentru un informator este mică: 10 000 de dolari sau așa ceva. Poate îți dau între 25 000 de dolari și 50 000 de dolari dacă le ești de un real folos… după care dau până la 500 000 de dolari dacă le dai informații specifice despre o celulă teroristă activă, însă șase milioane? Ca să zic așa, ar trebui să fii destul de-aproape de sursă, încât să știi până și ce gusturi are Bin Laden în materie de pastă de dinți. Așa că, dacă Romanul a ajuns să ceară atâta bănet…

— Probabil că deținea un secret mare cât un elefant, spun eu, completându-i gândul.

— Poate că le vânduse pontul despre faptul că Boyle avea să fie împușcat, adaugă Rogo.

— Sau circumstanțele care-au dus la asta, spune Lisbeth. Se pare că cererea a fost făcută cam cu un an înainte de împușcături.

— Dar ai zis că CIA n-a plătit, o contrează Dreidel.

— Au vrut s-o facă. Însă, aparent, n-au putut să primească aprobarea de sus, explică Lisbeth.

— De sus? întreb eu. Cât de sus?

Dreidel știe încotro vreau să ajung.

— Ce, crezi că Manning i-a refuzat Romanului cupa de aur…

— Habar n-am, îi răspund.

— Însă are sens, ne întrerupe Rogo. Căci eu, unul, dac-aș fi pe punctul de a da lovitura și de a pune mâna pe șase milioane de dolari, aș înșfăca pușca lui taică-meu ca să trag niște focuri de armă la întâmplare.

Lisbeth se uită fix la el.

— Tu te duci să vezi filmele de acțiune chiar de la premieră, nu-i așa?

— Putem să nu deviem de la subiect? îi rog eu, după care o întreb: A mai zis prietenul tău, reporterul, și altceva din care să reiasă despre ce era vorba în cazul pontului ăstuia de șase milioane de dolari?

— Nu știe nimeni. De fapt, era mult mai fascinat de modul în care Romanul continua să scoată iepuri albi din joben an după an. Cel mai adesea, apărea din neant, lansa o bombă despre o celulă teroristă din Sudan sau despre un grup care a capturat niște ostatici, apoi dispărea până la următoarea situație de urgență.

— Ca Superman, spune Rogo.

— Mda, cu deosebirea faptului că Superman nu te pune să-i dai câteva sute de mii de dolari înainte să-ți salveze viața. Cred că pot să afirm fără teama de a greși că Romanul e absolut necruțător. Dacă CIA nu-i plătea prețul, era la fel de fericit să se dea deoparte și să lase un ostatic să fie decapitat. De-asta primea sumele alea impresionante în bani gheață. Nu-i păsa. Și s-ar părea că nici acum nu-i pasă.

— Și încă mai e în Sudan? întreb.

— Nu știe nimeni. Unii spun că s-ar putea să fie în State. Alții se întreabă dacă nu cumva își face rost de informații direct de la sursă, dinăuntrul sistemului.

— Vrei să spui că ar avea pe cineva în CIA? se miră Rogo.

— Sau în FBI. Sau în NSA. Sau chiar în Secret Service. Toate serviciile astea adună informații.

— Se întâmplă tot timpul, e de acord și Dreidel. Nu știu ce agent de nivel mediu se satură de salariul lui tot de nivel mediu și-ntr-o bună zi se hotărăște că în loc să bată la mașină nu știu ce raport despre Criminalul X, îl dă mai departe unui așa-zis informator, care mai apoi vinde informația și împarte banii cu el.

— Sau își creează o identitate falsă – poate că-și alege un nume ridicol, cum ar fi Romanul – după care își pasează informația lui însuși sub noul nume. Așa primește o recompensă imensă pentru ceea ce ar fi făcut de altfel în cadrul slujbei sale pe mai nimic, spun eu.

— Oricare dintre variantele astea e adevărată, probabil că Romanul a săpat atât de adânc, încât intermediarii săi au trebuit să pună la cale un întreg sistem de comunicații, la fel de ridicol, doar pentru a intra în contact cu el. Știi, ca și cum ai citi la fiecare a cincea literă din nu știu ce rubrică de anunțuri și mică publicitate…

— Sau amestecând literele dintr-un careu de cuvinte încrucișate, bolborosește Dreidel, ridicându-se deodată în picioare. Întorcându-se spre mine, adaugă: Dă-mi să văd careul ăla…

Din buzunarul de la pantaloni, scot faxul pe care e imprimat careul cu pricina și-l întind cu palma pe masă. Eu și Dreidel ne aplecăm deasupra lui dintr-o parte. Rogo și Lisbeth o fac din partea cealaltă. Deși amândoi auziseră aseară toată povestea, asta e prima dată când Rogo și Lisbeth îl văd.

Studiind careul, se concentrează cu toții asupra pătrățelelor completate, însă nu văd nimic în afară de o grămadă de răspunsuri și niște mâzgăleli făcute la întâmplare pe margini.

— Ce-i cu numele alea de pe cealaltă foaie? întreabă Lisbeth, căutând în foile de sub careul de cuvinte încrucișate și dând la iveală prima pagină a faxului, cea cu benzile desenate cu „Beetle Bailey” și „Blondie”. Chiar deasupra capului lui Beetle Bailey, scrise de mâna președintelui, apar cuvintele „Guv. Roche… M. Heatson… Gazdă – Mary Angel”.

— M-am uitat peste ele noaptea trecuta, spun eu. Careul e datat 25 februarie, chiar la începutul administrației. În noaptea aceea, guvernatorul Tom Roche l-a prezentat pe președinte la un eveniment literar din New York. Printre remarcile sale din deschidere, Manning i-a mulțumit principalului organizator, Michael Heatson, și gazdei sale pentru eveniment, o femeie pe nume Mary Angel.

— Deci numele acelea nu erau decât niște notițe? întreabă Lisbeth.

— Așa face tot timpul, spune Dreidel.

— Tot timpul, sunt și eu acord. Îi înmânez un discurs, iar în timp ce se află pe podium face singur niște scurte adnotări, adăugând câteva persoane, ca să le mulțumească – persoane care obișnuiesc să doneze sume mari de bani și pe care le vede pe primul rând… un vechi prieten al cărui nume abia și l-a amintit… Acestea s-au întâmplat să fie pe spatele unui rebus.

— Nu mă miră decât faptul că i-au păstrat careurile de cuvinte încrucișate, spune Lisbeth.

— Aici i-aici. În general n-o fac, îi spun eu. Și crede-mă, obișnuiam să păstrăm totul: adnotările scrise neglijent pe post-it-uri… un rând adăugat la un discurs pe care-l scrisese pe un șervețel de la un cocktail. Toate astea sunt produse ale muncii sale. Cuvintele încrucișate nu sunt, motiv pentru care erau printre puținele lucruri pe care aveam voie să le aruncăm.

— Și-atunci, de ce acesta a fost păstrat? întreabă Lisbeth.

— Deoarece ăsta face parte dintr-un discurs, îi răspunde Dreidel, bătând cu palma în masă exact peste fața lui Beetle Bailey. „Guv. Roche… M. Heatson… Gazdă – Mary Angel.” Odată ce a scris cuvintele astea, foaia a devenit la fel de valoroasă ca și când ar fi fost scrisă în chihlimbar. Trebuia să-l păstrăm.

— Așadar, de opt ani de zile Boyle este pe undeva, la mare distanță, solicitând mii de documente, căutând naiba știe ce, spune Lisbeth. Și cu o săptămână în urmă, primește paginile astea și, deodată, iese din ascunzătoare.

Stă pe scaun dreaptă, cu un picior sub fund. Pot să-i percep nerăbdarea din voce. Știe că în careul de cuvinte încrucișate e cheia întregii istorii.

— Lasă-mă să mai mă uit o dată la rebusul ăla, spune ea.

Ca și înainte, ne îngrămădim toți patru în jurul acestuia, studiindu-l cu și mai multă atenție.

— Al cui este celălalt scris de mână de lângă cel al lui Manning? întreabă Lisbeth, arătând spre scrisul aplecat, meticulos.

— Al lui Albright, fostul șef al staffului prezidențial, răspunde Dreidel.

— A murit acum câțiva ani, corect?

— Îhî – la fel am crezut și despre Boyle, spun eu, aplecându-mă în față atât de mult, încât masa aproape îmi intră în stomac.

Lisbeth încă mai examinează cu atenție careul. Din câte-mi dau seama, toate răspunsurile par a fi corecte.

— Dar ce zici de chestia aia de acolo? întreabă Rogo, atingând ușor mâzgălelile și literele scrise aleatoriu de pe marginea dreaptă a careului.

— Primul cuvânt e „amble…” vezi la 7 orizontal? întreb eu. Spațiile rămase sunt pentru literele L și E. Dreidel spunea că și mama sa face același lucru când dezleagă rebusuri.

— Scrie diferite variante ca să vadă ce se potrivește, explică Dreidel.

— Tatăl meu obișnuia să facă la fel, cade de acord și Lisbeth.

Rogo dă din cap, însă nu-și ia ochii de pe bucata de hârtie.

— Poate că răspunsul este în soluțiile prezumtive de pe margine, sugerează Lisbeth.

— Ce, de parcă Romanul avea legătură cu autorul careului? întreabă Dreidel, dând din cap dezaprobator.

— Adică ideea asta e mai nebunească decât aceea că răspunsul ar fi ascuns în rezolvare?

— Cum îl chema pe tipul de la Casa Albă cu fălcile ca de veveriță? intervine Rogo, cu ochii încă ațintiți asupra careului.

— Rosenman, spun eu și Dreidel în același timp.

— Și pe fostul tip de la securitatea națională? întreabă Rogo.

— Carl Moss, spunem din nou eu și Dreidel într-o sincronizare perfectă.

Nu-mi iau ochii de la Rogo. Ori de câte ori tace știu că, probabil, coace el ceva.

— Vezi ceva? îl întreb.

Uitându-se ușor în sus, Rogo zâmbește larg precum un câine căruia îi arunci un os.

— Ce-i? Spune odată, se răstește Dreidel.

Rogo apucă marginea careului și-l trage rapid peste masă asemenea unui disc Frisbee.

— După câte se pare aici sunt ascunse numele tuturor membrilor staffului vostru.