82.

— Eu doar…

— Îmi umblai în lucruri! explodează prima-doamnă. Nu e nevoie să-mi explici ce făceai, vad și singură! Tu… tu… după atâta amar de vreme pe care l-am petrecut împreună – ești în stare să ne înșeli încrederea!

— Doamnă, vă rog, nu…

— Nu încerca să mă prostești, Wes! Știu foarte bine ce am văzut. Văd chiar acum! Dar asta nu e treaba ta! urlă smulgându-mi din mână scrisoarea lui Boyle.

Fac un pas înapoi tremurând. Nici nu mă gândesc că s-ar putea să mă concedieze; pentru un moment, mi-e teamă că ar putea să dea în mine. Însă când îmi strigă ultima replică: „Asta nu e treaba ta!” – simt că mi se pune un nod în stomac. Îmi năvălește sângele în obraji și nu mă pot abține să nu clatin din cap.

— Nu e adevărat, șoptesc fără să-mi iau ochii de la ea.

Se repede la mine indignată.

— Poftim?

Nu spun nimic, uimit încă de cuvintele care mi-au ieșit pe gură.

— Ce-ai spus? mă provoacă.

— Că… nu e adevărat, repet, încercând să-i prind privirea. Și eu am fost pe pista aceea – este și treaba mea.

Își mijește ochii. Mă uit pe fereastră peste umărul ei. Ca toate ferestrele din casa asta, și aceasta este antiglonț și nu se deschide. Însă mi se pare că e pe punctul de a mă arunca pe una dintre ele. Fluturând scrisoarea lui Boyle, mă întreabă:

— Cine te-a pus să faci asta?

— Cum?

— Vreun ziarist? Te-au plătit ca să scrii asta?

— Doamnă, chiar credeți că eu aș…?

— Sau e doar vreo farsă pe care ai făcut-o ca să-mi testezi reacția? Am o idee grozavă, spune ea imitându-mă în bătaie de joc. Hai să ne amintim încă o dată de cel mai cumplit moment din viața doamnei doctor Manning și pe urmă să vedem dacă putem să-i distrugem orice simț al realității astfel încât până la urmă să cedeze.

— Doamnă, nu e de glumă…

— Sau și mai bine, să-l punem pe asistentul soțului ei să se strecoare în dormitorul ei…

— Doamnă…

— … să-l ia de pe birou…

— Doctor Manning, l-am văzut.

— … și în felul ăsta o să intre în panică, și o să înceapă să se întrebe dacă a fost sau nu adevărat.

— L-am văzut pe Boyle. În Malaysia. E în viață.

Îngheață cu mâna la gură. Capul îi tremură aproape insesizabil. Apoi, din ce în ce mai puternic.

— Nu… nu. Oh, nu, nu!

— El era, doamnă. L-am văzut.

Capul îi tremură în continuare în timp ce-și ia mâna de la gură, o duce la bărbie și apoi la umăr. Încovrigându-se și apucându-și strâns umărul cu mâna, practic se transformă într-un ghem pe punctul de a se prăbuși.

— Cum a putut…? Cum au putut amândoi…? Of, Doamne…

Se uită din nou la mine și din ochi îi țâșnesc lacrimi atât de repede, încât nu are timp să clipească și să le facă să dispară. Mai devreme am crezut că erau lacrimi de remușcare – că poate că ascundea ceva. Însă văzând-o acum – groaza care-i contorsionează trăsăturile, șocul care o face să-i tremure capul a respingere – lacrimile astea sunt lacrimi de durere.

— Doctor Manning, sunt sigur că… Știu că vi se pare imposibil…

— Dar nu, Doamne, nu sunt naivă, insistă. Nu sunt naivă. Vreau să spun că știam că-mi ascunde diferite lucruri – nu să mă înșele – pur și simplu că așa trebuie să facă. Asta înseamnă să fii președinte.

Își găsește cu greu cuvintele, iar eu îmi dau seama că nu se mai referă la Boyle. Vorbește despre soțul ei.

— Există secrete pe care trebuie să le păstreze, Wes. Poziționarea trupelor… forțele capabile de monitorizare… astea sunt secrete de care avem nevoie, spune ea. Însă așa ceva… Doamne Dumnezeule, am fost la înmormântarea lui Ron. Am citit un psalm!

— Doamnă, ce…?

— Am fost acasă la el și am plâns împreună cu soția și cu fiica lui! M-am rugat în genunchi pentru odihna sufletului lui! strigă ea, pe măsură ce tristețea i se transformă în furie. Pentru ca acum să aflu că toate astea au fost doar o făcătură… prin care un nenorocit slab a scăpat de propria lașitate…

Din nou îi țâșnesc lacrimi din ochi și se clatină gata să cadă.

— Of, Doamne, dacă ceea ce spune Ron… dacă e adevărat…

Prăvălindu-se spre mine, se sprijină de colțul comodei stil Empire din stânga mea, aproape incapabilă să se mai țină pe picioare.

— Doamnă!

Ridică o mână ca să mă țină la distanță. Se uită în grabă prin cameră. La început, mă gândesc că are un atac de panică. Însă după felul în care se uită… de la noptiera din stânga patului la noptiera lui Manning din dreapta, la birou, din nou la comoda Empire… toate sunt pline cu fotografii înrămate – de toate formele și mărimile – toate înfățișându-l pe Manning.

— Cum a putut… cum au putut face asta? întreabă uitându-se la mine ca și cum ar aștepta un răspuns.

Nu-i pot oferi decât o privire șocată. Nici nu-mi mai simt brațele. Am amorțit complet. Vrea să spună că Manning știa despre…?

— Când l-ai văzut pe Boyle, ți-a spus ceva? Ți-a oferit vreo explicație?

— Eu doar… am intrat din greșeală peste el, îi explic aproape fără să aud ce spun. A plecat înainte să-mi dau seama ce se petrecea.

Primei-doamne începe să-i tremure din nou mâna. Parcă sunt eu în Malaysia. Datorită scrisorii află în sfârșit ca prietenul ei decedat este de fapt în viață. Și din ce a scris Boyle, se pare că dintr-un motiv sau altul spune că vina îi aparține în întregime, justificându-se prin faptul că și-a protejat familia. Copleșită de moment, doctor Manning se așază pe scrinul pictat de la capătul patului și se holbează la scrisoarea scrisă de mâna lui Boyle.

— Pur și simplu nu pot…

— M-a sunat ieri și mi-a spus să nu mă amestec, spun fără să știu nici eu prea bine de ce. Că nu e lupta mea. Simt că mă inundă un val de furie. Dar este lupta mea.

Se uită la mine absentă, ca și cum a uitat că mă aflu acolo. Strânge din dinți și își apasă mâna pe genunchi până nu-i mai tremură. E destul de rău că e atât de distrusă. E și mai rău că toate astea se întâmplă în fața mea. Imediat bărbia și întreaga-i ființă înțepenesc și instinctele politice, ascuțite de ani buni în care a încercat să țină ascunse problemele intime, o fac să-și revină.

— Are dreptate, se răstește la mine.

— Ce vreți să spuneți?

— Ascultă-l pe Boyle, spune ea. Apoi, ca și când și-ar fi adus aminte: Te rog!

— Dar, doamnă…

— Uită că l-ai văzut, uită că te-a sunat.

Vocea i se stinge și-mi dau seama ca m-am înșelat. Problema nu e că pare vulnerabilă emoțional în fața mea. Problema e că de fapt are o atitudine protectoare. Și nu numai față de soțul ei sau față de mine.

— Wes, dacă te retragi acum, cel puțin n-o să știe că tu…

— Dar știu deja. Ei știu că l-am văzut…

— Ei? Care ei? spune ea ridicând îngrijorată din sprâncene.

— Cei Trei, insist eu.

La auzul vorbelor mele privește în sus și-mi dau seama că știe la ce mă refer. Avuseseră de-a face și cu prietenul ei – normal că știe amănuntele afacerii. Dar asta nu înseamnă că e dispusă să mă pună și pe mine la curent.

— Știu cine sunt, îi spun.

— Nu cred că știi, Wes.

— Cum puteți…? mă întrerup căci valul de adrenalină tinde să înăbușe senzația de greață pe care o simt.

Am lăsat-o să mă protejeze timp de opt ani. E destul.

— Știu că Cei Trei se luptau cu președintele și cu Boyle. Știu că Blackbird, indiferent ce-o fi fost, valora o plată imediată de șase milioane de dolari ce trebuia livrată Romanului, aparent unul dintre cei mai importanți informatori ai guvernului. Știu că plata a fost respinsă de președinte în timpul unei ședințe privind securitatea națională. Și știu că faptul că au pierdut grămada aia de bani – și tot ce ar mai fi putut obține după aceea – probabil i-a înfuriat la maximum. Singurul lucru pe care nu-l înțeleg este rolul lui Boyle în toată afacerea asta și ce a făcut de i-a supărat atât de tare pe Cei Trei de au fost în stare să apese pe trăgaci.

Mă aștept să fie ușurată că mai știe cineva toate astea, însă, judecând după expresia de pe chipul ei, pare mai speriată ca oricând, ceea ce mă face să-mi amintesc că scrisoarea asta a șocat-o la fel de tare pe cât mă șocase pe mine să-l văd pe Boyle. Și chiar dacă e vorba să-i aflu cele mai reprobabile secrete ale familiei, indiferent ce a făcut Boyle sau soțul ei, nu vrea să mă vadă că sufăr din cauza asta.

— Cum ai aflat de Cei Trei? întreabă.

La început ezit să-i răspund.

— De la un prieten al unui prieten care lucrează pentru Departamentul Apărării.

— Și cine ți-a spus că se luptau cu președintele?

— Asta am ghicit de unul singur.

Panicată, mă privește lung cântărind posibilele mutări pe care le-ar putea face. Știe că nu sunt dușmanul ei. Dar asta nu înseamnă că mă lasă să-i fiu prieten. Cu toate astea, sunt prea aproape acum. Prea aproape să mă îndepărteze.

— Pot să vă ajut, îi spun.

Clatină din cap neîncrezătoare.

— Doamnă, ei știu că l-am văzut pe Boyle. Dacă vă îngrijorează siguranța mea, vreau să vă spun că deja e prea târziu. Vă rog să-mi spuneți ce-a făcut Boyle și…

— Nu-i vorba despre ce-a făcut Boyle, șoptește ea. E vorba despre ce nu a făcut.

Își dă seama ce spune și se oprește, regretând deja că a vorbit.

— Ce nu a făcut cui? Președintelui?

— Nu!

Însă asta e tot ce spune. Coborând privirea, se face iarăși mică.

— Atunci cui? Dumneavoastră? Lui Albright? Spuneți-mi despre cine era vorba.

Nu spune nimic.

— Doctor Manning, vă rog, mă cunoașteți de opt ani. Am făcut vreodată ceva care să vă rănească?

Continuă să privească în jos și nu pot s-o condamn pentru asta. Este fosta primă-doamnă a Statelor Unite. Nu are cum să-și împărtășească temerile unui tânăr asistent. Nu-mi pasă. Trebuie să aflu.

— Atunci asta e? Ar trebui să plec și să las totul baltă?

În continuare niciun răspuns. Fără îndoială, speră că voi reacționa ca de obicei și voi încerca să găsesc o cale de a evita conflictul. Acum două zile poate aș fi făcut-o. Azi, în niciun caz.

— Foarte bine, îi spun îndreptându-mă spre ușă. Aveți tot dreptul să țineți lucrurile astea pentru dumneavoastră, însă trebuie să înțelegeți ceva: când voi ieși pe ușa aceea să nu vă imaginați că am renunțat. Glonțul ăla m-a lovit în față. Și până când nu voi afla ce s-a întâmplat cu adevărat în ziua aceea o să continui să caut, o să continui să răscolesc totul, o să continui să pun întrebări fiecărei persoane în parte care a fost…

— Nu înțelegi? A fost o ofertă.

Mă întorc, însă nu sunt surprins. Indiferent ce a făcut Boyle, dacă ea îmi spune adevărul, cel puțin are șansa să nu-l mai afle și alții. Iar pentru cineva care are deja arsuri de gradul trei din cauza privirii sfredelitoare a opiniei publice, limitarea numărului celor care știu este esențială.

— O ofertă pentru ce? întreb, conștient de cutia în care trăiește.

Dacă există un secret care nu vrea să fie descoperit, nu poate risca să mă lase să ies de aici înarmat cu întrebări delicate.

Însă ezită încă.

— Îmi pare rău că nu aveți încredere în mine, spun îndreptându-mă din nou spre ușă.

— Tu ai spus-o, Wes. Ca informator, Romanul a început prin a ne furniza diverse ponturi.

— Dar Romanul era un agent al Secret Service, nu-i așa?

— Așa se crede acum. Însă nimeni nu știa asta pe atunci. În vremea aceea, agențiile erau pur și simplu foarte mulțumite să afle ponturile Romanului. În special după Irak, un pont corect și precis despre o tabără de instrucție din Sudan? Ai văzut cum funcționează războiul împotriva terorismului – nu avem altceva decât indicii și avertismente. Chestia uimitoare în legătură cu Romanul era că, dacă aducea o informație la Secret Service, legată de un posibil atentat, când Secret Service o verifica prin intermediul celorlalte agenții, FBI-ul o confirma și la fel făcea și CIA. Dacă aducea o informație FBI-ului, aceasta era confirmată de CIA și de Secret Service – iar această verificare era exact ceea ce trebuia pentru ca el să-și primească banii ca sursă.

— Deci, prin intermediul acestui personaj, Romanul, Cei Trei își aduceau informațiile în cele trei agenții separate, apoi le puneau cap la cap între ei…

— … lăsând să se înțeleagă că FBI-ul, CIA și Secret Service căzuseră de acord. Din nefericire, se întâmpla tot timpul – anul trecut, bunăoară, cineva a inventat o informație. Diferența este că, în cele mai multe cazuri, astfel de oameni sunt prinși pentru că informația nu corespunde cu ceea ce spun celelalte agenții. Însă atunci… dacă nu ar fi devenit atât de lacomi, asta ar fi putut rămâne o cale foarte simplă de a-și suplimenta salariile medii de funcționari ai guvernului.

— Dar au devenit lacomi?

— Toți oamenii sunt lacomi, spune prima-doamnă, și ani întregi de mânie reprimată ies la suprafață. Ei cunoșteau sistemul. Știau că ponturile mărunte despre vreo tabără de instrucție avea să le aducă doar în jur de cincizeci de mii. Și mai știau și că singurul mod prin care puteau face banii adevărați pe care-i voiau era să rămână în așteptare și să-și conserve energia pentru acele ponturi unice: Podul Golden Gate este o țintă… depozitul de pantofi din Pakistan este în realitate o fabrică de produse chimice. Odată ce toată lumea a fost convinsă că ultimele nouă informații ale Romanului au fost corecte, aveau să plătească oricât pentru marea informație ce avea să vină apoi – chiar dacă nu s-ar fi confirmat niciodată. Dar dacă FBI-ul, CIA și Secret Service o verificau și cădeau de acord că este reală? Așa, informatorul care a furnizat-o putea obține recompensa de câteva milioane de dolari.

— Și atunci care a fost problema? întreb încercând să par stăpân pe mine.

Adrenalina nu poate dura la nesfârșit. Cu fiecare amănunt pe care-l aflu despre perioada aceea, senzația de greață mă cuprinde din nou.

— Problema a fost că ofițerii supraveghetori de caz din FBI și CIA nu pot aproba plăți mai mari de 200 000 de dolari. Pentru a putea obține mai multe milioane de dolari, suma de care aveau nevoie Cei Trei pentru a putea sta liniștiți până la adânci bătrâneți, plata trebuia să fie aprobată de Casa Albă.

— Și ăsta a fost Blackbird-ul, nu-i așa? Tocmai începuseră să-și ia banii pentru primul pont important, când totul a fost anulat de președinte.

Dă din cap aprobator și mă privește impresionată.

— Atunci și-au dat seama că au nevoie de cineva din interior. Atunci Boyle a fost avertizat în legătură cu asta – i s-a spus că s-ar putea să fie abordat de ei, în special din cauza situației sale…

— Stați puțin, stați puțin… deci Cei Trei…

— Nu le mai spune așa. Nu înțelegi? Nimic din toate astea nu s-a întâmplat din cauza Celor Trei. S-a întâmplat pentru că le-a venit ideea strălucită să caute un nou membru. Cei Trei erau de domeniul trecutului. Acum era vorba despre Cei Patru.