107.

Miroase a antiseptic de spital și a carne de hamburger stricată. Însă în momentul în care Nico își înfige țeava pistolului în cicatricele mele nu mirosul este cel care îmi întoarce stomacul pe dos. Înghit în sec cu atâta greutate de parcă aș avea o cărămidă în gură.

— Cum ai putut să-l ajuți? Cum ai putut? întreabă. Măcar îți dai seama ce forțe ale răului ai eliberat astfel?

Ochii îi aleargă dintr-o parte în alta. De două zile nu-și mai ia medicamentele.

— Răspunde-mi! șuieră împingându-mă înapoi cu pistolul.

Nici măcar nu clipește, deși ploaia îi curge în șiroaie pe față. Pierzându-mi echilibrul, mă clatin și intru cu spatele într-un arbust. O creangă ascuțită mă împunge în spate, însă aproape că n-o simt. Simpla vedere a lui Nico, simplul fapt că-l aud vorbindu-mi – mă face să mă trezesc înapoi la pista de curse. Mulțimea vuiește. Manning zâmbește. O sută de mii de fani se ridică în picioare, arătând spre noi și făcându-ne cu mâna. Nouă. Mie. Bondarului. Poc. Poc. Poc. Ușile ambulanței se închid în urma lui Boyle.

— Măcar m-asculți? întreabă Nico, iar eu clipesc revenind la realitate.

Are pistolul înfipt în continuare în obrazul meu, dar nu-l simt. Nu simt nimic. De ani buni nu mai simt nimic.

— Unde e Boyle? întreabă.

— Nu șt…

Mâna stângă îi țâșnește precum colții unei cobre și mi se înfige în piept, mă apucă de cămașă și mă trage înspre el. Se învârte spre stânga împingându-mă și cad din nou pe spate într-o băltoacă, împrăștiind apă peste tot în jur. Nico este chiar deasupra mea, călare pe pieptul meu, țintuindu-mi bicepșii cu genunchii fără să-și miște pistolul înfipt în obrazul meu deformat.

— Am găsit biletul pe care l-ai primit, mârâie Nico și văd meniul de la restaurantul chinezesc ițindu-se din buzunarul de la piept al gecii pe care o poartă. Unde e Boyle!?

Vreau să-i spun că e fals… ca Romanul… și prima-doamnă… că nu vreau să mor. Însă după opt ani în care mi-am imaginat acest moment, în care mi-am imaginat fiecare minut al confruntării finale cu Nico – ce aș spune, unde aș sta, cum mi-aș încrucișa brațele, chiar ce aș face dacă ar încerca să se repeadă la mine și să mă lovească… cum m-aș feri în ultimul moment, cum de data asta aș fi pregătit și m-ar rata și cum, mai apoi, înainte ca măcar să-și dea seama ce se întâmplă, m-aș întoarce și l-aș apuca de gât, strângându-l atât de tare, încât l-aș auzi gâfâind și cum aș strânge și mai tare, cu degetele înfigându-mi-se în beregata lui în timp ce ne-am prăbuși la pământ și el m-ar implora din priviri să-i dau drumul – singurele cuvinte care-mi ies de pe buze sunt cele care se află acolo din ziua în care mi-a sfâșiat fața. Singura întrebare la care nici doctorii, nici psihiatrii, nici președintele, nici familia, nici prietenii, nici părinții și nici eu nu am fost în stare să răspundem:

— Nico, izbucnesc eu, de ce mi-ai făcut asta?

Își înalță capul ca și cum înțelesese perfect ce îi spusesem. Apoi se încruntă. Nu auzise niciun cuvânt.

— Știu că ai fost în legătură cu el, spune. De-asta Dumnezeu a îndreptat glonțul spre tine. Ricoșeul. De-asta ai fost rănit.

— Nu-i adevărat! urlu în timp ce simt înăuntru-mi cum se adună un val puternic de furie.

— Este adevărat! Cartea Sorții a fost scrisă! Totul se întâmplă dintr-o cauză anume! rostește convins suflând spre mine aer fierbinte mirosind a pastramă de vită. Ai trecut de partea Fiarei! Glonțul pe care l-ai primit în față – soarta ta este scrisă – asta e voia lui Dumnezeu!

— Nico, te-au mințit!

— Nu-i așa că ai vorbit cu el? Nu-i așa!? Vezi… e adevărat! țipă, citind expresia de pe chipul meu și împingându-mi și mai tare pistolul în obraz. Dumnezeu ți-a dat șansa să te căiești și tu ți-ai bătut joc de ea! De-asta El m-a adus aici – să termin treaba pe care a început-o El! Să-ți văd sângele! repetă cu degetul strâns pe trăgaci.

Încerc să mă opun, dar este prea puternic. Nu văd altceva decât silueta lui Nico deasupra mea, lumina din spatele lui, capul lui care mă ferește de ploaie, rozariul din jurul gâtului lui legănându-se ca un ceas de buzunar al unui hipnotizator. Trage siguranța pistolului.

— O să te doară, Wesley.

Mă trage înspre el.

Închid ochii orbit de o rază de lumină care ajunge pe neașteptate la mine, însă nu aud altceva decât…

— Oh, Doamne! O… o ai, șoptește Nico și mâinile încep să-i tremure.

Ochii îi strălucesc în întuneric.

— Ce spui…? Ce? întreb nedumerit.

— Nu mi-am dat seama din fotografie… însă de aproape, se bâlbâie uitându-se la fața mea. E atât de evident, repetă. Cicatricele tale! Modul în care se intersectează… modul în care ți-au tăiat carnea… astfel încât una trece prin cealaltă. Ziarele au scris că seamănă cu niște șine de cale ferată, însă de fapt e exact… exact… exact… exact… o cruce, rostește dintr-o suflare. Desigur! Sfântă Născătoare de Dumnezeu, cum de nu mi-am…? Nu trebuia să mori în ziua aceea, Wesley – trebuia să te naști din nou! Dându-și capul pe spate și uitându-se la cer, adaugă: Tu L-ai transformat, Doamne, nu-i așa? Prin faptele mele… din voia Ta. Ăsta a fost rolul lui – purtătorul crucii, repetă, cu capul ridicat murmurând o rugăciune.

În liniștea care se lăsă brusc, aud vag vocea primei-doamne în depărtare. Lisbeth țipă ceva. Sunt prea departe de mine ca să înțeleg ce vorbesc, însă cu auzul său extraordinar Nico ar trebui să…

Deschide larg ochii, ca și cum și-ar fi auzit propriul nume. Își lasă încet bărbia în jos urmărind…

— Nu-i adevărat, șoptește încordându-și stomacul ca și cum cineva i-a tras un glonț în măruntaie.

Nu aud ce spune Lisbeth, însă după figura lui Nico nu e greu să-mi dau seama.

— Nu… Cei Trei niciodată…

Genunchii lui Nico îmi țintuiesc în continuare brațele, însă greutatea lui – toată presiunea a dispărut și începe să se zguduie din tot corpul. În spatele nostru, la câțiva kilometri depărtare, se aude vuietul stins al unui tren străpungând întinderea.

Lui Nico îi tremură bărbia; ochii i se umplu de lacrimi, își duce mâinile de-o parte și de alta a capului, se apucă de urechi, își lasă capul în jos și începe să se tragă de ele ca și cum ar vrea să și le smulgă.

— Te rog, Doamne, imploră. Spune-mi că mint…

— O să aibă nevoie de o ambulanță, Wes, se aude Romanul urlând în depărtare.

Lisbeth.

Mă smulg din strânsoare și încerc să mă ridic. Nico nu opune nicio rezistență. Alunecând de pe pieptul meu, se prăbușește ca o cârpă pe iarba udă și se ghemuiește cu genunchii la piept. Șaizeci la zero în mai puțin de zece secunde.

— Nu spune asta, Doamne, imploră suspinând și trăgându-se de urechi. Te rog… te rog… nu-Ți întoarce fața de la mine! Ajută-mă să îndeplinesc cuvântul Cărții! Te rog!

— Rămâi în continuare ascuns, Wes, se aude strigând Romanul, și mai tare decât înainte.

Împleticindu-mă, mă ridic și mă uit printre ramurile arbuștilor pe aleea pavată străjuită de copaci, străduindu-mă să disting siluetele în lumina slaba. La capătul ei, lângă trunchiul bătrânului curmal, văd numai două siluete în momentul în care Romanul o lovește pe Lisbeth cu genunchiul în față și aceasta cade pe spate. Chiar înapoia lor, prima-doamnă stă cu spatele la mine. Zărind-o, îmi dau seama că ar trebui să simt o furie mistuitoare. Însă când îi văd capul plecat… nu pot simți altceva decât o amărăciune sfâșietoare. Trebuie să ajung la Lis…

— Știu că ești acolo! strigă Romanul batjocoritor.

Pentru prima oară mă enervează cu adevărat.

Lisbeth e în continuare…

— O doare rău, Wes! adaugă Romanul. Întreab-o!

Dau s-o iau la fugă, dar simt că mă trage cineva de pantaloni. Și aud un declic foarte cunoscut.

În spatele meu Nico se ridică din noroi – se pune într-un genunchi, apoi în amândoi – ridicându-se apoi cât e de lung ca o jucărie construită din bucăți. Părul lui scurt și negru este ud și lipit de cap, iar pistolul îi este îndreptat spre pieptul meu.

— Nico, lasă-mă să plec.

— Tu ești purtătorul crucii pentru mine, Wesley, spune el ștergându-și lacrimile. Dumnezeu te-a ales pe tine. Pentru mine.

— Sângerează puternic, Wes! strigă Romanul.

O aud și pe Lisbeth strigând ceva, însă sunt atât de atent la Nico, încât nu înțeleg ce spune.

— Nico, ascultă-mă – știu că i-ai auzit…

— Purtătorul crucii duce greutatea!

Zâmbind ușor își îndreaptă pistolul către tâmplă.

— O să mă prinzi când cad?

— Nico, nu…

— O să mă prinzi când cad, cad, când mă prăbușesc din rai… purtătorul crucii va fi martorul…?

Lasă pistolul în jos apoi îl ridică din nou punându-și-l exact la tâmplă. O aud pe Lisbeth gemând.

— Dumnezeu te-a trimis să o salvezi și pe ea, nu?

Se uită la mine transfigurat, fără să-și clintească pistolul de la cap.

— Salvează-mă și pe mine, îngerul meu.

În spatele nostru trenul țiuie atât de aproape, încât aproape că ne asurzește. Nico strânge din buze ca să pară că nu plânge. Însă văd cum își încleștează maxilarele. Pentru mine zgomotul e foarte puternic. Pentru el este copleșitor. Cu o privire sălbatică îndreaptă din nou pistolul înspre mine ca să mă împiedice să fug.

Nu-mi pasă.

— Sunt nevinovat, îi spun apropiindu-mă de el.

Știe foarte bine că e un avertisment.

— Nimeni nu e nevinovat, tată.

„Tată?”

— Dumnezeu să aibă milă de fiul meu, continuă el, mișcând pistolul dinspre pieptul meu spre cap, apoi din nou spre piept.

Plânge din nou. Agonizează.

— Înțelegi, tată, nu-i așa? rostește rugător. A trebuit să o fac. Ei mi-au spus… mama a spus să urmez cuvântul Cărții! Te rog, spune-mi că înțelegi!

— Da… da, spun punându-i o mână pe umăr. Sigur că înțeleg. Fiule!

Nico izbucnește într-un hohot de râs zgomotos, în timp ce lacrimile îi curg șiroaie pe obraji.

— Mulțumesc, spune stăpânindu-se cu greutate și strângând puternic rozariul în mâna cealaltă. Știam eu… știam că tu o să fii îngerul meu.

Întorcându-mă spre stânga, dau cu ochii de o breșă printre arbuști. Romanul e cu pistolul îndreptat spre Lisbeth.

— Nico, mișcă-te! strig trecând în goană pe lângă el. Trebuie să…

Bang!

Sar înapoi în momentul în care pistolul Romanului se declanșează. În josul aleii zeci de scântei luminează brusc zona și apoi dispar.

Alerg cât pot de repede.

Lisbeth țipă deja.