BRAD MELTZER

CARTEA SORȚII

 

 „Ceea ce ne limitează noi numim Soartă.”

 

Ralph Waldo Emerson

„Dumnezeu nu joacă zaruri.”

 

Albert Einstein

 

1.

 

Peste șase minute, unul dintre noi avea sa fie mort. Asta ne era soarta. Niciunul dintre noi nu știa ce avea să urmeze.

— Ron, oprește-te, am strigat, alergând după bărbatul de vârstă mijlocie în costum bleumarin.

Simțeam căldura sufocantă din Florida lipindu-mi cămașa de piept.

Ignorându-mă, Ron Boyle se repezi înainte, pe pistă, trecând de Air Force One care se afla în dreapta noastră și de cele optsprezece mașini ale coloanei oficiale aliniate în stânga, cu motoarele la ralanti. Ca adjunct al șefului staffului prezidențial era întotdeauna pe fugă. Asta se întâmplă când lucrezi pentru cel mai puternic om din lume, și nu-i doar o figură de stil. Șeful nostru era Comandantul Suprem. Președintele Statelor Unite. Iar atunci când voia ceva, datoria mea era să-i îndeplinesc dorința. În momentul acesta, președintele Leland „Leul” Manning voia ca Boyle să se calmeze. Unele sarcini mă depășeau până și pe mine.

Mărind viteza pe măsură ce se strecura prin mulțimea formată de membrii staffului prezidențial și de reprezentanții presei care-și croiau drum spre mașinile ce le fuseseră repartizate, Boyle trecu valvârtej pe lângă un Chevy{1} Suburban de un negru strălucitor, burdușit cu agenți ai Secret Service și pe lângă ambulanța care transporta câțiva litri de sânge din grupa sangvină a președintelui. Astăzi, ceva mai devreme, Boyle ar fi trebuit să stea la masă cu președintele, timp de cincisprezece minute, la bordul Air Force One. Din cauza greșelii mele de programare, acum trebuia să se mulțumească doar cu o discuție de trei minute, la un moment dat, în după-amiaza asta. Să spun că din cauza asta era nervos era ca și cum aș fi numit Marea Recesiune Economică „o zi proastă la serviciu”.

— Ron! am spus din nou, punându-i o mână pe umăr și încercând să-mi cer scuze. Așteaptă puțin. Voiam să…

Se întoarse brusc și îmi îndepărtă mâna. Foarte slab, cu un nas subțire și ascuțit și o mustață groasă menită să compenseze aceste două neajunsuri, Boyle avea părul grizonant, pielea măslinie și niște ochi căprui izbitori al căror iris parcă fusese împroșcat cu un albastru-deschis. Se aplecă în față și ochii săi de pisică mă străfulgerară plini de ură.

— Să nu mă mai atingi decât dacă îmi strângi mâna, mă amenință el și un strop de salivă mă lovi direct în obraz.

Strângând din dinți, m-am șters cu dosul palmei. Corect, întârzierea de program era greșeala mea, însă cu toate astea nu exista niciun motiv ca să…

— Acum, ce mama naibii e atât de important, Wes, sau prin asta vrei să sublimezi din nou că atunci când mâncăm cu președintele, trebuie să-ți dăm comanda pentru prânz cu cel puțin o oră în avans? adăugă el, suficient de tare încât câțiva agenți ai Secret Service să se întoarcă și să se uite la noi.

Oricare alt tip în vârstă de douăzeci și trei de ani ar fi ripostat destul de dur. Mi-am păstrat cumpătul. Asta-i treaba asistentului președintelui… cunoscut și ca umbra președintelui… cunoscut și ca băiatul care stă tot timpul după fundul președintelui. Face tot ce vrea președintele, ține mașinăria în funcțiune și o face să duduie.

— Dă-mi voie să mă revanșez față de tine, am spus, renunțând la scuze. Dacă voiam să-i închid gura lui Boyle – dacă nu voiam să facem o scenă în fața presei – trebuia să fiu mai atent. Ce zici dacă… dacă te bag în limuzina președintelui chiar acum?

Boyle se îndreptă ușor de spate și începu să-și încheie nasturii hainei de la costum.

— Am crezut că tu… Nu, e foarte bine. Bravo. Excelent.

Schiță chiar un zâmbet. Situația de criză fusese evitată.

Credea că totul era dat uitării. Memoria mea era însă mult mai bună. În timp ce Boyle se întorcea triumfător spre limuzină, mi-am notat ceva în minte. Ce nemernic plin de sine! La întoarcere, aveam grijă să meargă în microbuzul destinat presei.

Din punct de vedere politic, nu eram bun și atât. Eram nemaipomenit. Și nu-i vorba de bravadă, ăsta e adevărul. Nu poți solicita o slujbă ca asta, ești invitat să dai un interviu. Orice tânăr politician care dorește să dea lovitura la Casa Albă ar face moarte de om să pună mâna pe o funcție atât de aproape de liderul lumii libere. De-aici, din poziția asta, predecesorul meu devenise numărul doi în Biroul de Presă al Casei Albe. Predecesorul său din mandatul anterior de la Casa Albă preluase o funcție de conducere la IBM, cu patru mii de oameni în subordine. Cu șapte luni în urmă, în ciuda lipsei de pile și relații, președintele mă alesese pe mine, în defavoarea fiului unui senator și a doi bursieri Rhodes{2}. Prin urmare, se înțelege că puteam să-i fac față unui grangure din staff, pe care-l apucaseră pandaliile.

— Wes, hai să mergem! mă strigă șeful securității din Secret Service, făcându-ne semn cu mâna spre mașină, în timp ce se strecura pe scaunul din față al pasagerului, acolo de unde putea să vadă tot ce mișca.

În urma lui Boyle și punându-mi geanta din piele în fața, m-am suit în spatele limuzinei blindate, acolo unde se afla președintele, îmbrăcat lejer într-o geacă neagră și blugi. Mă gândeam că Boyle avea să-l abordeze imediat, însă trecu pe lângă președinte ciudat de tăcut. În momentul în care se aplecă în față îndreptându-se spre scaunul din stânga spate, haina lui Boyle se desfăcu, însă o apăsă imediat cu mâna, deasupra inimii, ca să rămână închisă. Abia mult mai târziu mi-am dat seama ce anume ascundea. Și ceea ce tocmai făcusem când îl invitasem să urce.

M-am îndreptat spre unul dintre cele trei scaune rabatabile amplasate în fața celor din spatele mașinii. Al meu era spate în spate cu cel al șoferului și vizavi de al lui Boyle. Din motive de securitate, președintele stătea întotdeauna pe scaunul din spate dreapta, având-o pe prima-doamnă între el și Boyle.

Scaunul din fața președintelui – locul cel mai fierbinte – era deja ocupat de Mike Calinoff, un pilot de mașini de curse profesionist, pensionat, de patru ori câștigător al Winston Cup, invitat special pentru evenimentul de astăzi. Nu era nimic neobișnuit în asta. Cu numai patru luni înainte de alegeri, abia dacă aveam trei puncte avans în sondaje. Acum când mulțimea era atât de capricioasă și de nehotărâtă, numai un fraier ar fi intrat în ringul gladiatorilor fără o armă secretă.

— Și mașina asta este rapidă, cu tot blindajul ăsta? se miră campionul de curse, admirând interiorul bleumarin al limuzinei prezidențiale, Cadillac One.

— Merge ca vântul și ca gândul, răspunse Manning în timp ce prima-doamnă își dădea ochii peste cap.

Hotărându-se într-un târziu să intervină, Boyle se lăsă mai în față în scaun și scoase un dosar cu coperți groase, cartonate.

— Domnule președinte, dacă am putea…

— Îmi pare rău – asta-i tot ce putem face, domnule, îl întrerupse șeful staffului prezidențial Warren Albright, urcându-se și el în mașină.

Îi întinse președintelui un ziar împăturit și ocupă scaunul din mijloc situat chiar în fața primei-doamne și, ceea ce era mai important, în diagonală față de Manning. Chiar și cu banchetele astea pentru șase persoane, apropierea conta. Îndeosebi pentru Boyle, care era încă întors cu fața spre președinte, refuzând să renunțe la introducerea făcută.

Președintele apucă hotărât ziarul și se uită cu atenție la careul de cuvinte încrucișate pe care el și cu Albright îl rezolvau împreună în fiecare zi. Era un fel de tradiție a lor încă din primele zile ale campaniei electorale – și motivul pentru care Albright se afla întotdeauna în scaunul acela râvnit, dispus în diagonală față de cel al președintelui. Albright începea fiecare careu, făcea cât putea din el, după care i-l pasa președintelui ca să-l termine.

— Cincisprezece orizontal este greșit, observă președintele în timp ce eu îmi puneam geanta în poală. „Înăbuși.”

De regulă lui Albright nu-i plăcea când Manning găsea o greșeală. Azi, luând în considerare faptul că Boyle se afla pe scaunul din colț, avea un motiv în plus de iritare.

„Totul e în regulă?” l-am întrebat eu din priviri.

Înainte ca Albright să răspundă, șoferul acceleră, iar corpul mi se mișcă brusc înainte.

Peste trei minute și jumătate, avea să fie tras primul foc. Doi dintre noi aveau să cadă secerați la podea, în spasme. Unul dintre noi n-avea să se mai ridice.

— Domnule, aș putea să vă șoptesc ceva la ureche? Nu durează mai mult de o secundă, îl întrerupse Boyle, mult mai hotărât decât înainte.

— Ron, nu poți să te bucuri pur și simplu de călătoria asta? îl tachină prima-doamnă, al cărei păr șaten, tuns scurt, i se deranjase ușor când mașina trecuse peste un dâmb de pe șosea.

În ciuda tonului dulceag, i-am văzut lucirea din ochii săi de-un verde aprins. Era aceeași lucire pe care obișnuia s-o aibă față de studenții ei de la Princeton. Fostă profesoară universitară, doctor în chimie, prima-doamnă era învățată să fie dură. Iar atunci când doctor Prima-Doamnă voia ceva, doctor Prima-Doamnă lupta pentru asta. Și obținea ceea ce voia.

— Știți, doamnă, n-o să dureze decât…

Se încruntă atât de tare, încât sprâncenele aproape că i se împreunară.

— Ron. Bucură-te de călătoria asta.

Majoritatea oamenilor s-ar fi oprit aici. Boyle își forță norocul și mai mult, încercând să-i înmâneze dosarul direct lui Manning. Îl cunoștea pe președinte încă de pe vremea când amândoi aveau douăzeci de ani și studiau la Oxford. Bancher profesionist și în același timp pasionat de iluzionism, avea să se ocupe ulterior de toți banii lui Manning, lucru pentru care chiar era nevoie de puțină magie. La momentul respectiv, era singura persoană din cadrul staffului care fusese de față când Manning se căsătorise cu prima-doamnă. Acest atu îl ajutase când presa descoperise că tatăl lui Boyle fusese un tip extrem de necinstit, condamnat (de două ori) pentru fraudă în domeniul asigurărilor. Era același permis de trecere pe care-l folosea în limuzină pentru a pune la încercare autoritatea primei-doamne. Însă până și cele mai bune permise de liberă trecere expiră în cele din urmă.

Manning clătină dezaprobator din cap, atât de subtil, încât numai un ochi versat și-ar fi putut da seama de asta. Prima-doamnă era un astfel de observator, nu însă și Boyle.

Închizând dosarul, Boyle se lăsă pe spate și îmi aruncă o privire ucigătoare. Era numai vina mea.

În timp ce ne apropiam de destinație, Manning privi în tăcere prin geamul verzui, antiglonț.

— Ai auzit vreodată despre ce-a spus Kennedy cu trei ore înainte de a fi împușcat? întrebă el, străduindu-se să imite cât mai bine accentul de Massachusetts. „Știi, noaptea trecută ar fi fost o noapte a naibii de bună să omori un președinte.”

— Lee! îl dojeni prima-doamnă. Vedeți cu ce am de-a face? adaugă ea, râzând forțat spre Calinoff.

Președintele luă mâna soției sale și o strânse ușor, după care îmi aruncă o privire rapidă.

— Wes, ai adus cadoul pe care l-am pregătit pentru domnul Calinoff? mă întrebă el.

Am scotocit prin geanta mea de piele – geanta cu tot felul de minuni – fără să-mi mut vreun moment privirea de pe fața lui Manning. Îmi făcu un semn ușor aprobator și se scarpină la încheietura mâinii. „Nu-i da acul de cravată… caută darul cel mare.”

Eram asistentul său de peste șapte luni. Îmi făceam treaba bine, așadar, nu trebuia să vorbim ca să comunicăm. Eram pe un drum deja bătătorit. N-am putut să mă abțin să nu zâmbesc.

Acesta avea să fie ultimul meu zâmbet mare și larg. În trei minute, cel de-al treilea glonț al atentatorului avea să-mi treacă prin obraz, distrugându-mi atât de mulți nervi faciali, încât n-aveam să-mi mai deschid niciodată gura complet.

„Despre asta vorbeam”, mi-a dat de înțeles președintele printr-un gest.

Din geanta mea burdușită, în care se găsea orice i-ar fi fost vreodată de trebuința unui președinte, am scos un set oficial de butoni prezidențiali, pe care i-am înmânat domnului Calinoff, care părea a se bucura de fiecare sutime de secundă petrecută în scaunul său rabatabil, complet inconfortabil, scaunul fierbinte.

— Știți ceva, sunt autentici, îi spuse președintele. Nu-i vindeți pe eBay.{3}

Era aceeași glumă pe care o făcea de fiecare dată când oferea în dar câte un set. Cu toate astea, am râs cu toții. Chiar și Boyle, care începuse să se scarpine pe piept. Nimic nu se compară cu senzația de a ști că te numeri printre cei care împărtășesc o glumă a președintelui Statelor Unite. Iar pe 4 iulie în Daytona, Florida, în momentul în care avea să se anunțe: „Domnilor, porniți-vă motoarele”, la legendara cursa Pepsi 400 NASCAR, nu exista în întreaga lume o banchetă din spate mai bună.

Înainte să-i poată mulțumi Calinoff, limuzina se opri. Un fulger roșu intermitent trecu pe lângă noi pe partea stângă – doi polițiști pe motociclete cu sirenele urlând. Înaintau în viteză din spatele coloanei oficiale ca să ocupe poziții în față. Exact ca la o procesiune funerară.

— Doar nu blochează drumul, spuse prima-doamnă.

Ura când se oprea traficul ca să treacă coloana oficială. Voturile acelea n-aveau să mai fie câștigate niciodată.

Mașina continuă să mai meargă câțiva zeci de centimetri.

— Domnule, imediat vom intra pe pistă, anunță șeful securității de pe locul din dreapta față.

Afară, întinderea de beton a pistei aeroportului făcea loc cu rapiditate șirurilor succesive de mașini de curse.

— Stați așa – vreți să spuneți că vom intra direct pe pistă? se miră Calinoff, dintr-odată extrem de surescitat.

Se răsuci în scaun, încercând să se uite afară.

Președintele zâmbi larg.

— Credeați că am primit doar câteva locuri pe rândul din față?

Roțile se rostogoliră peste o placă metalică zgomotoasă, care zdrăngăni ca un capac de canalizare prost așezat. Boyle se scărpină din nou pe piept. Un zgomot baritonal umplu aerul din jur.

— Tună? întrebă Boyle, uitându-se în sus la cerul albastru fără nori.

— Nu, nu tună, replică președintele, lipindu-și buricele degetelor pe geamul antiglonț în timp ce mulțimea de 200 000 de oameni prezenți pe stadion se grăbi să se ridice în picioare cu pancarte, steaguri și dând din mâini. Sunt aplauzele.

— Doamnelor și domnilor, președintele Statelor Unite! strigă crainicul foarte tare prin sistemul de amplificare.

O curbă strânsă la dreapta ne făcu să ne aplecăm într-o parte atunci când limuzina întoarse și intră pe pista de curse, cea mai mare și perfect pavată șosea pe care o văzusem vreodată.

— Aveți niște drumuri tare drăguțe pe-aici, îi spuse președintele lui Calinoff, lăsându-se pe spate pe scaunul său din piele, făcut special la comandă, după dimensiunile sale.

Nu mai rămăsese decât să ne facem intrarea grandioasă. Dacă n-am fi aranjat asta, cei 200 000 de spectatori plătitori de bilete de pe stadion, plus cele zece milioane de telespectatori de-acasă, plus cele șaptezeci și cinci de milioane de fani învederați ai NASCAR aveau să le spună prietenilor, vecinilor, verișorilor și necunoscuților de la supermarket că se duseseră cu sacul la pomul lăudat și nu meritase efortul.

Însă de-asta adusesem coloana oficială. N-aveam nevoie de optsprezece mașini. Pista de aterizare de pe Aeroportul Daytona era de fapt adiacentă cu pista de curse. Nu existau niciun fel de lumini roșii după care să te ții. Nu trebuia să blochezi niciun fel de trafic. Însă pentru toți cei care ne priveau… Ați văzut vreodată coloana oficială a președintelui pe o pistă de cursă? Frenezie americană, garantată sută la sută.

Nu-mi păsa cât de strânse erau rezultatele din sondaje. Un singur tur complet de circuit și aveam să ne ocupăm locurile destinate pentru inaugurare.

Boyle, care stătea pe scaunul din fața mea, nu arăta câtuși de puțin interesat de toate astea. Cu brațele încrucișate pe piept, îl fixa în continuare cu privirea pe președinte.

— Au venit și starurile, eh? întrebă Calinoff atunci când intram în curba finală și îi văzu pe cei din comitetul de primire, un grup mai mic de piloți NASCAR, îmbrăcați cu toții în combinezoanele lor multicolore, împopoțonate cu reclame și embleme de tot felul.

Ceea ce nu băgase de seamă ochiul său neexperimentat erau cei aproximativ doisprezece „membri ai echipajelor participante la cursă”, o idee mai rigizi decât restul. Unii aveau rucsacuri. Alții aveau saci de sport din piele. Cu toții purtau ochelari de soare. Iar unul vorbea la propria încheietură. Băieții din Secret Service.

Ca oricare altul aflat pentru prima oară la bordul mașinii prezidențiale, Calinoff era practic lipit de geamul lateral.

— Domnule Calinoff, dumneavoastră o să coborâți primul, am spus eu în timp ce ne apropiam de standurile de realimentare cu combustibil.

Afară, piloții erau deja aliniați pentru a-l întâmpina pe președinte. În șaizeci de secunde, aveau s-o ia la fugă ca potârnichile ca să-și salveze pielea.

Calinoff se aplecă spre ușa de lângă mine, cea de pe partea șoferului, acolo unde se îngrămădiseră toți piloții NASCAR.

M-am aplecat în față ca să-l blochez, făcându-i semn spre ușa președintelui, aflată pe partea cealaltă.

— Pe-acolo, am spus. Pe ușa de lângă el.

— Însă piloții sunt dincolo, obiectă Calinoff.

— Ascultați-l pe băiat, se băgă și președintele în discuție, indicându-i ușa situată exact lângă Calinoff.

Cu ani în urmă, atunci când președintele Clinton venise să vadă o cursă NASCAR, publicul îl huiduise. În 2004, atunci când președintele Bush sosise împreună cu legendarul pilot de curse Bill Elliott la bordul coloanei oficiale, Elliott coborâse primul din mașină, iar mulțimea adunată izbucnise în urale. Chiar și președinții pot recurge la câte un truc cu care să aducă mulțumea la delir.

Cu un clic și-un poc, agentul-șef de pe scaunul din față, din dreapta, acționă un buton de siguranță aflat sub mânerul ușii, pentru a deschide ușa blindată. În câteva secunde, portiera se deschise larg permițând razelor soarelui și aerului fierbinte al Floridei să năvălească în mașină, iar Calinoff atinse caldarâmul cu una din cizmele sale de cowboy lucrate manual.

— Și acum vă rog să-l întâmpinați cu căldură pe cel care a câștigat de patru ori Winston Cup… Mike Caaaalinoff! urlă crainicul de pe stadion.

Mulțimea era și mai entuziastă.

— Nu uitați niciodată, îi șopti președintele oaspetelui său, în timp ce Calinoff cobora din mașină și se îndrepta spre cei 200 000 de fani în delir, asta am venit să vedem astăzi aici.

— Iar acum, continuă crainicul, marele nostru maestru de ceremonii pentru cursa de azi – fiul iubit al Floridei, președintele… Leeeee Maaaaanning!

Chiar în spatele lui Calinoff, președintele ieși din mașină, cu mâna dreaptă făcând semne celor din jur, iar cu stânga atingând cu mândrie logoul NASCAR de pe pieptul gecii. Se opri pentru un moment ca s-o aștepte pe prima-doamnă. Ca întotdeauna, pe buzele fiecărui fan din tribune se putea citi: „Iată-l…”, „Uite-l…”, „Uite-i…” Apoi, de îndată ce mulțimea savură momentul, se declanșară blițurile. „Domnule președinte, uitați-vă aici.” „Domnule președinte…!” Abia dacă făcuse trei pași când Albright ajunse în spatele său, urmat de Boyle.

Am coborât din mașină ultimul. Soarele mă obliga să-mi mijesc ochii, însă am continuat să-mi întind gâtul ca să mă uit în sus, fascinat de cei 200 000 de fani care se ridicaseră în picioare arătând și făcând cu mâna spre noi de la tribune. Terminasem de doi ani colegiul și iată cum arăta viața mea. Nici măcar starurile rock nu aveau parte de așa ceva.

Întinzând mâna dreaptă pentru o strângere de mână, Calinoff fu rapid înconjurat de piloți, care îl îmbrățișară și îl bătură pe spate prietenește. În fruntea lor se afla președintele executiv de la NASCAR și soția sa surprinzător de înaltă, prezentă la fața locului pentru a-i ura bun-venit primei-doamne.

Apropiindu-se de piloți, președintele Manning zâmbi larg, cu toată gura. Era rândul lui. În trei secunde, avea să fie înconjurat – geaca aceea neagră într-o mare multicoloră de combinezoane reprezentând Pepsi, M&M’s, DeWalt și Lone Star Steak. Ca și cum ar fi câștigat World Series{4}, Super Bowl{5} și respectiv…

Poc, poc, poc.

Asta a fost tot ce-am auzit. Trei pocnituri mici. Un foc de artificii. Sau un rateu la țeava de eșapament a vreunei mașini.

— Focuri de armă! Focuri de armă! zbieră agentul-șef. Culcat! Înapoi!

Încă zâmbeam în momentul în care primul țipăt sfâșie văzduhul. Piloții de curse se împrăștiară rapid – lăsând totul baltă și fugind panicați, într-un contur nedeslușit de culori.

— „Dumnezeu le-a dat putere profeților…” strigă un bărbat cu părul negru vâlvoi și cu o voce profundă aflat în centrul vârtejului uman creat.

Ochii săi mici și căprui păreau aproape lipiți unul de celălalt, în timp ce nasul borcănat și sprâncenele sale înguste și arcuite îi dădeau o căldură ciudată expresiei feței care, dintr-un motiv anume, îmi amintea de Danny Kaye. Îmbrăcat în combinezon de pilot, bărbatul stătea într-un genunchi și ținea cu ambele mâini un pistol.

„Ca un bondar”, mi-a trecut prin minte.

— … Însă de asemenea și ororilor…

N-am făcut altceva decât să mă holbez la el, încremenit. Brusc, zgomotul dispăru. Timpul încetini. Pentru mine lumea se transformă în alb și negru. Era ca atunci când îl întâlnisem pentru prima oară pe președinte. Numai strângerea de mână mi se păruse că durase o oră. Trăind între secunde, după cum se exprimase cineva. Timp suspendat. Cu ochii țintă la bondar, nu puteam să-mi dau seama dacă acesta înainta sau cei din jurul lui se dădeau în grabă înapoi.

— Cineva a fost doborât! a urlat agentul-șef.

Am urmărit mâinile agentului arătând spre un bărbat îmbrăcat într-un costum bleumarin, care zăcea la pământ cu fața în jos. „Oh, nu. Boyle!” Avea fruntea lipită de caldarâm, iar fața îi era schimonosită în agonie. Se ținea de piept și se vedea cum sub el începuse să se formeze o băltoacă de sânge.

— Cineva a fost doborât! strigă agentul-șef din nou.

M-am uitat în lateral căutându-l din priviri pe președinte. L-am descoperit chiar când jumătate din agenții îmbrăcați în combinezoane se repezeau la mica mulțime care se bulucise deja în jurul său. Agenții înnebuniți se mișcau atât de repede, încât persoanele cele mai apropiate de Manning erau țintuite și lipite de el.

— Scoateți-l, acum! strigă un agent.

Împinsă înapoi și lipită cu spatele de Manning, soția președintelui executiv al NASCAR țipa.

— O striviți! urlă Manning, apucând-o de umăr și încercând s-o țină pe picioare. Dați-i drumul!

Agenților din Secret Service nu le păsa. Înghesuiți în jurul președintelui, loveau mulțimea din față și din partea dreaptă, în avântul lor, nu mai țineau cont de nimic. Asemenea unui copac răpus de la rădăcină, mulțimea de oameni se înclină într-o parte, spre pământ. Președintele încă se mai zbătea s-o scoată pe soția președintelui executiv din vârtej, când explodă o lumină strălucitoare. Îmi amintesc cum se stinsese blițul aparatului de fotografiat.

— … Încât oamenii să poată să-i pună la încercare credința… încă mai răcnea trăgătorul în timp ce un grup separat de agenți îmbrăcați în combinezoane îl apucară strâns de gât… de mână… de păr.

Aparent cu încetinitorul, capul bondarului fu tras în spate, apoi corpul său, în timp ce încă două pocnituri răsunară în aer.

Am simțit o înțepătură în obrazul drept.

— … Și să deosebească binele de rău! țipă bărbatul, cu brațele întinse în lateral precum Isus pe cruce, în timp ce agenții îl puneau la pământ.

Toți cei din jurul său și alți agenți formară un cerc strâns, fluturându-și armele semiautomate Uzi pe care le scoseseră din sacii de sport din piele și din rucsacuri.

M-am lovit cu palma peste obraz, încercând să omor insecta care mă ciupise. La jumătate de metru mai în față, mulțimea care-l înconjura pe președinte se prăvălise pe asfalt. Doi agenți o înșfăcară pe prima-doamnă, trăgând-o deoparte. Restul agenților continuau să împingă în stânga și-n dreapta, să lovească la întâmplare, să calce peste cei căzuți încercând să ajungă la Manning și să facă un scut uman în jurul lui.

Mă uitam cum băltoaca de sânge de sub Boyle devenise și mai mare. Capul îi zăcea acum într-un lichid alb ca laptele. Vomitase.

Din spatele grămezii formate în jurul președintelui, agentul-șef și încă un agent îmbrăcat la costum și cravată îl apucară pe Manning de coate și îl scoaseră din învălmășeală. Pe chipul președintelui se putea citi numai durere. M-am uitat să văd dacă avea sânge pe costum, însă nu se vedea niciun strop.

Mărind pasul, agenții se îndreptară spre limuzină. Alți doi agenți mergeau chiar în spatele lor, ținând-o strâns pe prima-doamnă de subsuori. Eram singurul obstacol în calea lor. Am încercat să mă dau la o parte, însă nu suficient de rapid. Agentul-șef se izbi cu toată puterea în umărul meu.

Cazând pe spate, m-am lovit de limuzină, cu fundul chiar deasupra roții din dreapta față. Încă vedeam totul cu încetinitorul de undeva din exteriorul corpului meu: pe mine încercând să-mi păstrez echilibrul… lovind cu mâna capota mașinii… și sunetul produs în momentul impactului. Sunetul era atât de deformat, încât mi se părea că aud ceva ciudat. Continuam să văd lumea în alb și negru. Totul cu excepția urmei roșii lăsate de palma mea pe tablă.

Confuz, mi-am dus mâna la obraz. Mi-am plimbat-o de-a lungul pielii, care era alunecoasă și umedă, și mă ustura în locul unde fusesem rănit.

— Dă-i drumul, nu mai sta! țipă cineva.

Roțile au scrâșnit. Mașina țâșni brusc de pe loc. Iar limuzina plecă în trombă de sub mine. Asemenea unei cutii de cola uitate pe acoperiș, am alunecat pe spate și-am căzut în fund. În ureche simțeam un vâjâit asurzitor. Nu auzeam nimic altceva decât un sunet firav care-mi pulsa în obraz.

M-am uitat spre palmă și am văzut că pieptul și umărul drept îmi erau ude leoarcă. Și nu de apă. Ci de un lichid mai gros… Și mai închis la culoare… un roșu întunecat. „Oh, Doamne Dumnezeule, e de la mine…?”

Un alt bliț mă străfulgeră. Ce vedeam nu era numai culoarea roșie a sângelui meu. Acum era albastru… de la cravata mea… și galben… dungile galbene de marcaj de pe caldarâm. Un alt bliț a licărit și am simțit cum niște ace de culoare îmi înțepau ochii. Mașini de curse argintii, maro și vernil, stegulețe roșii, albe și albastre abandonate în tribune. Un băiat blond țipa ca din gură de șarpe pe rândul al treilea purtând un tricou cu Miami Dolphins. Și roșul… roșul închis la culoare și vâscos pe care-l aveam întins peste tot, pe mână, pe braț și pe piept.

Mi-am atins obrazul din nou. Buricele degetelor s-au agățat de ceva ascuțit. Tare ca metalul – sau… era vreun os? Mi s-a întors stomacul pe dos de greață. Mi-am atins fața din nou apăsând ușor. Nicio reacție… „Ce-i în neregulă cu fața mea…?”

Alte două flash-uri de la blițuri mă orbiră cu lumina lor albă, și totul începu să se deruleze cu repeziciune prin fața ochilor mei. Timpul mă ajunse din urmă cât ai zice pește, scurgându-se cu viteza luminii.

— Nu-i simt pulsul! strigă o voce de la distanță.

Chiar în față, doi agenți ai Secret Service îmbrăcați la costum și cravată îl ridicaseră pe Boyle pe o targă și-l urcau în ambulanța oficială. Mâna dreaptă i se bălăngănea, iar din palmă îi curgea sânge. Mi-am reamintit momentele de dinaintea plecării limuzinei. N-ar fi avut cum să se afle aici, dacă eu n-aș fi…

— I-am pus cătușe! Luați-l dracu’ de-aici!

Ceva mai în stânga, mai mulți agenți strigau la oameni, dându-i pe rând la o parte ca să ajungă la trăgător. Mă aflam încă la pământ, eu și restul petelor de ulei, zbătându-mă să mă ridic și întrebându-mă de ce era totul atât de confuz și de încețoșat.

„Ajutor…” am strigat, deși nu mi-a ieșit nimic de pe buze.

Tribunele se mișcau asemenea unui caleidoscop. Am căzut pe spate, lovindu-mă de caldarâm, zăcând acolo, cu palma încă apăsând pe metalul alunecos din obraz.

— E cineva…?

Sirenele sunau, însă nu se auzeau mai tare. Ci mai încet. Încetul cu încetul începură să se atenueze. Ambulanța lui Boyle…, Mă lasă… mă lasă aici…

— Vă rog… de ce nu e…?

O femeie țipa într-un si minor perfect. Urletul ei străbătu mulțimea în timp ce eu mă uitam în sus la cerul fără nori al Floridei. „Artificii… trebuia să avem artificii. Albright o să fie negru de supărare…”

Sirenele aproape că nu se mai auzeau deloc. Am încercat să ridic capul, însă nu am putut. Am fost orbit de lumina unui ultim bliț și n-am mai văzut nimic.

„De… De ce nu mă ajută nimeni?”

În ziua aceea, Ron Boyle murise din cauza mea.

Opt ani mai târziu, avea să revină la viață.