88

Marţi, ora 21,
Centrul de Comandă

Preşedintele sosi neanunţat la Centrul de Comandă. Veni în limuzina sa lungă, blindată, însoţit de doi agenţi ai Serviciului Secret şi de şoferul său, fără nici unul dintre aghiotanţi şi fără nici un reporter.

— Nici un reporter? remarcă Ann, atunci când santinela de la poarta Bazei Andrews a Forţelor Aeriene îi anunţă lui Paul Hood sosirea înaltului oaspete. Cu siguranţă, e vorba de un fost preşedinte.

— Eşti prea cinică, spuse Hood, aşezându-se la birou.

Tocmai încheiase o şedinţă cu toţi şefii de departamente din cadrul Centrului de Comandă: Bob Herbert, Martha Mackall, Darrell McCaskey, Matt Stoll, Lowell Coffey, Liz Gordon, Phil Katzen şi Ann. Le mulţumise pentru eforturile depuse în acea zi şi pentru felul în care conlucraseră. Le spusese că nu mai întâlnise niciodată o echipă mai eficientă, în toate privinţele. Era mândru de ei şi de treaba pe care reuşiseră să o ducă la bun sfârşit şi era mândru de fiecare dintre ei în parte.

Acum, tocmai se pregătea să-şi părăsească biroul. Aflând însă de sosirea importantului vizitator, se aşeză, aşteptându-l.

Ann rămase să aştepte împreună cu el.

Nu-şi putea stăpâni zâmbetul. Era fericită că Centrul de Comandă reuşise să se descurce. Era fericită, căci toate posturile de televiziune îşi întrerupseseră programele pentru a difuza ştirea distrugerii Nodong-urilor. Împreună cu omologul ei de la Pentagon, reuşiseră să convingă presa că, în tot ce făcuseră, Gregory Donald şi generalul Schneider acţionaseră din umanism şi nu din spirit partizan. Puseseră la punct o versiune plauzibilă a celor întâmplate, suficient de onestă, astfel încât, dacă nord-coreenii ar fi îndrăznit să facă tam-tam în privinţa complotului maiorului Lee, s-ar fi făcut de râs, apărând drept nerecunoscători şi dornici de răzbunare.

Mai presus de toate, însă, Ann era fericită pentru Paul.

El reuşise să îmbine cu succes răspunderea de director al Centrului de Comandă cu răspunderea sa de tată şi de soţ, două sarcini grele şi pretenţioase. Se mira că omul acesta reuşise să reziste încordării. Poate că Sharon Hood n-avea să afle niciodată cât de mult îl solicitase această zi pe soţul ei; Ann ştia însă. Ar fi vrut să-i poată împărtăşi asta şi soţiei şefului ei, dar… habar nu avea cum ar fi putut s-o facă.

Un purtător de cuvânt rămas fără cuvinte, râse ea în gând.

Nu, nu era chiar aşa. Ann nu putea discuta deschis cu Sharon, nu despre asemenea lucruri. Paul Hood era un om deosebit, cu o inimă bună, integru şi, Ann ştia, resurse nesfârşite de iubire. În visele ei, Ann ar fi sfătuit-o pe Sharon să îl ia pe Paul aşa cum era, să îl iubească aşa cum îl iubea ea, să-şi spună mereu că într-o bună zi avea să lase munca la o parte şi iubirea lor avea să înflorească, mai puternică decât fusese vreodată. Dar o admiratoare devotată nu avea dreptul să dea astfel de sfaturi unei soţii.

Paul tocmai le spunea subalternilor săi că dorea să organizeze o slujbă în memoria lui Gregory Donald şi a lui Bass Moore; ea însă nu-l asculta. Mintea şi inima ei colindau într-o altă lume… o lume imaginară în care, după plecarea tuturor, el ar fi strâns-o la piept, apoi ar fi ieşit să cineze într-un restaurant discret, ar fi condus-o acasă şi ar fi făcut dragoste, după care ar fi adormit cu capul pe pieptul lui puternic…

— Domnule Hood? se auzi vocea lui Bugs în difuzorul computerului.

— Da?

— A sosit preşedintele.

Hood izbucni în râs atunci când Bugs făcu să apară pe monitor o imagine a preşedintelui care traversa culoarul principal, făcând semne cu mâna angajaţilor din birouri, strângând mâinile unor oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată, ca şi cum i-ar fi fost vechi prieteni.

Paul se ridică în picioare atunci când preşedintele apăru în prag, iar şefii de departamente îl imitară. Preşedintele strâmbă din nas condescendent şi le făcu semn să se aşeze.

Îşi reluară cu toţii locurile, cu excepţia lui Paul. Preşedintele traversă biroul şi-i strânse mâna.

— Felicitări, domnule şef al comitetului de criză!

— Vă mulţumesc, domnule.

Ann se încruntă. Nu comitetul de criză trebuia felicitat, ci Paul însuşi şi Centrul de Comandă!

Preşedintele se întoarse, frecându-şi mâinile în semn de satisfacţie.

— A fost excelent. Toţi cei implicaţi în această afacere, de la Paul la echipa de intervenţie, de la Steve Burkow la oamenii săi de la Siguranţa Naţională, inclusiv dumneavoastră, cei de faţă, cu toţii v-aţi descurcat de minune, mai presus de orice aşteptări.

— Am fost ajutaţi cu toţii, interveni Hood. Au mai fost şi Gregory Donald, Kim Hwan de la KCIA şi ofiţerul nord-coreean de la baza Nodong-urilor…

— Desigur, Paul. Dar voi aţi fost cei care aţi coordonat întreaga acţiune. Meritul e al vostru şi al diferitelor departamente care s-au ocupat de această criză. Generalul Schneider m-a anunţat că intenţionează să ceară acordarea unei distincţii civile pentru domnul Donald. Mi-a spus că ar fi onorat să o confere el însuşi. De asemenea, membrii echipei de intervenţie care au făcut sacrificii nu vor fi nici ei uitaţi.

Au făcut sacrificii, îşi zise Ann. Era expresia folosită de preşedinţi, atunci când habar n-aveau câţi muriseră şi câţi fuseseră răniţi. N-avea să-l lase însă pe preşedintele Lawrence să-i strice bucuria acestor clipe. Spera că Paul avea să lupte pentru recunoaşterea meritelor celor care îl ajutaseră. Prin tot ceea ce făcea, o determina să-l iubească şi mai mult.

Începu să compună în gând o scrisoare adresată soţiei directorului: Dragă Sharon, sper că mă vei putea ierta că ţi-am răpit soţul. Ţi-l voi înapoia de îndată ce voi purta în pântece copilul său. Îmi doresc cu disperare, numai pentru mine o părticică din acest om minunat…

— Dar n-am venit aici doar pentru a vă mulţumi, spuse preşedintele. Atunci când, în urmă cu şase luni, am pus bazele Centrului de Comandă, am făcut-o pe baza unor intuiţii, împreună cu alţi câţiva, între care secretarul apărării Colon şi Steve Burkow, am crezut că ar fi utilă existenţa unei echipe de gestionare a crizelor, complementară operaţiunilor noastre militare şi de spionaj deja existente. Nici unul dintre noi nu avea idee dacă o asemenea echipă avea să funcţioneze sau nu. Desigur, nici nu bănuiam cât de bine ar putea funcţiona o asemenea echipă, zâmbi preşedintele.

Lowell Coffey aplaudă.

— În ceea ce mă priveşte pe mine şi pe consilierii mei, Centrul de Comandă şi-a trecut cu bine examenul de maturitate. Începând din acest moment, nu mai sunteţi o structură provizorie, ci o instituţie cu drepturi depline. Aş vrea să sărbătorim acest lucru şi vă invit să luăm mâine prânzul împreună, la Casa Albă. După aceea, Paul, vom putea discuta despre nevoile voastre şi îmi vei spune ce anume v-ar putea spori eficienţa. Mă îndoiesc că vom reuşi să obţinem vreun ban din partea Congresului, dar vă asigur că vom face tot posibilul în acest sens.

Paul se ridică din nou în picioare.

— Domnule preşedinte, apreciem cu toţii încrederea acordată. Oricât de lungi ne vor fi părut ultimele şase luni, ziua de azi a fost mai lungă decât toate la un loc şi ne bucurăm c-am reuşit s-o scoatem la capăt. În ceea ce priveşte invitaţia pentru mâine, mi-e teamă că n-am s-o pot onora.

Pentru întâia oară de când îl cunoştea, Ann Farris îl văzu pe preşedinte tresărind, surprins.

Se scărpină în cap şi zise:

— Nu? Dacă ai cumva bilete la meci, mi-ar face plăcere să vin cu tine.

— Nu, domnule, nu e vorba de meci, răspunse Hood. Intenţionez să-mi iau mâine o zi liberă, să-mi învăţ fiul să joace şah şi să citim împreună nişte benzi desenate cu scene violente.

Preşedintele încuviinţă, zâmbind sincer.

Ann Farris aplaudă, încântată.