5

Marţi, ora 18:01,
Seul

Park Duk avea chipul unei pisici, rubicond şi lipsit de griji. Ochii însă îi erau vioi şi plini de înţelepciune. Când se ridică de la locul său, îndreptându-se spre podium, cei din tribuna oficială şi mulţimea adunată în faţa ei izbucniră în ropote de aplauze. Ridică mâinile în semn de mulţumire şi silueta sa se profilă pe fundalul măreţ al tribunei oficiale.

Gregory Donald scrâşni din dinţi, iar apoi se strădui să-şi păstreze cumpătul şi să revină la o expresie neutră. În calitatea sa de preşedinte al Societăţii de Prietenie Americano-Coreene din Washington, se cuvenea să nu adopte nici o atitudine politică în privinţa mersului lucrurilor din Coreea de Sud. Dacă poporul dorea unirea cu Nordul, el trebuia să se arate de acord cu asta, în public. Dacă nu, tot în public, trebuia să se arate de acord şi cu asta.

În sinea sa, însă, îşi dorea unirea. Atât Nordul, cât şi Sudul aveau multe să-şi ofere şi să ofere lumii întregi, din punct de vedere cultural, religios şi economic. Întregul avea să fie mult mai măreţ decât suma celor două părţi.

Duk, veteran de război şi anticomunist înverşunat, nici nu voia să audă de aşa ceva. Donald îi accepta opţiunea politică, dar n-avea să poată niciodată să respecte un om care considera un subiect atât de dezgustător încât să nu poată fi nici măcar pus în discuţie. Astfel de oameni erau tirani în devenire.

După îndelungatul ropot de aplauze, Duk îşi lăsă mâinile în jos, se aplecă înspre microfoane şi vorbi. Dar, deşi se vedea că buzele i se mişcau, nu se auzi nimic.

Duk se retrase şi, cu un zâmbet larg, ciocăni în microfon.

— Unioniştii îmi pun beţe-n roate, rosti el către politicienii aşezaţi în rândul din spatele său şi câţiva îi răsplătiră gluma cu aplauze anemice.

Răsunară şi câteva urale, din partea celor din mulţime care îl auziseră. Donald îşi permise o uşoară încruntare. Duk chiar îl scotea din sărite, atât din pricina manierelor sale linguşitoare, cât şi a ideilor sale.

Cu coada ochiului, Donald observă un fulger roşu. Îşi întoarse privirile într-acolo şi zări un personaj îmbrăcat într-o jachetă roşie, care, din spatele augustei adunări din tribună, se îndrepta în fugă spre carul de amplificare.

Defecţiunea avea să fie reparată cât ai clipi din ochi. Donald îşi amintea, încă de la Olimpiada din 1988, cât de ageri şi de harnici erau sud-coreenii.

Încruntarea îi dispăru atunci când, întorcându-şi privirea spre bar, o zări pe Soonji venind în fugă spre tribună. Ţinea mâna ridicată, în semn de triumf. Donald îi mulţumi lui Dumnezeu că, măcar în această privinţă, totul se terminase cu bine.

Kim Hwan stătea într-o maşină fără nici un fel de însemne oficiale, pe Strada Saijingo, la sud de Palat, la două sute de metri de locul în care fusese înălţat podiumul. De aici, avea o perspectivă completă asupra întregii pieţe şi îşi putea vedea fiecare dintre agenţii aflaţi la ferestrele clădirilor din jur şi pe acoperişurile acestora. Îl văzu pe Duk apropiindu-se, iar apoi îndepărtându-se de microfon.

Microfonul refuza să transmită cuvintele unui birocrat: iată o lume perfectă!

Luă binoclul de pe bancheta de alături. Duk rămăsese în picioare şi conversa cu acoliţii săi din primul rând. Ei bine, fie că-i plăcea, fie că nu, tocmai asta însemna democraţia. Era, oricum, mai bine decât în cei opt ani cât generalul Chun Doo Hwan condusese ţara, pe vremea legii marţiale. Lui Kim nu-i plăcea succesorul acestuia, Roh Tae Woo, care fusese ales preşedinte în 1987, dar cel puţin acesta fusese ales.

Îşi îndreptă binoclul spre Gregory şi se întrebă unde dispăruse Soonji.

Dacă inimă fostei sale asistente ar fi fost cucerită de orice alt bărbat, Kim l-ar fi unt până la moarte. O iubise dintotdeauna, dar politica KCIA interzicea relaţiile dintre angajaţi; ar fi fost mult prea uşor ca inamicii să obţină informaţii introducând o secretară sau o cercetătoare în rândul personalului, urmând ca aceasta să se lase curtată de persoanele oficiale.

Mai că ar fi meritat să-şi dea demisia de dragul ei, dar asta i-ar fi frânt inima lui Gregory. Mentorul său susţinuse dintotdeauna că Hwan avea mintea, însufleţirea şi instinctul politic necesare unui agent al KCIA şi cheltuise o mică avere şi o grămadă de timp pregătindu-l pentru această meserie. Şi, oricât de greu i-ar fi fost uneori, Hwan era conştient că Gregory avusese dreptate: asta era viaţa care-i plăcea.

Auzi un semnal sonor şi lăsă deoparte binoclul. Un radioreceptor cu bandă largă era încorporat în bordul maşinii; când cineva dorea să îi vorbească, se auzea un piuit şi o luminiţă roşie începea să clipească deasupra butonului care Comandă deschiderea comunicaţiei.

Hwan apăsă pe buton. Agentul operativ plasat deasupra magazinului Yi era cel care îl căuta de astă dată.

— Sunt Hwan, recepţie.

— Domnule, un tip îmbrăcat într-o jachetă roşie aleargă spre carul de amplificare. Recepţie.

— Am să verific. Terminat.

Hwan ridică telefonul portabil şi chemă biroul coordonatorului transmisiei de la Palat.

— Da, cine e? îl întrebă un glas preocupat.

— Sunt Kim Hwan. Tipul care se îndreaptă spre carul de amplificare e omul vostru?

— Da. În caz că nu aţi observat, sistemul de amplificare nu funcţionează. Poate că unul dintre oamenii voştri a rupt vreun fir, în vreme ce verificau podiumul în căutarea unor eventuale bombe.

— Dacă-i aşa, le luăm orice os de ros!

Se lăsă o tăcere nedumerită.

— Echipa respectivă era compusă din câinii de la brigada de detecţie.

— Grozav, îi răspunse coordonatorul. Unul dintre ei o fi urinat pe vreun cablu.

— Da, în chip de comentariu politic, îi replică ironic Hwan. Rămân pe recepţie până când afli despre ce e vorba.

Urmă din nou un moment de tăcere. Apoi, o voce îndepărtată răsună în receptor:

— Dumnezeule! K-Doi…

Hwan tresări.

— Dă mai tare sonorul radioului. Vreau s-aud şi eu ce spune.

Volumul vocii crescu.

— K-Unu, ce s-a întâmplat? întrebă coordonatorul.

— Domnule… K-Doi e căzut la podea. Sângerează. Probabil că a căzut.

— Uită-te la consolă.

Urmă o clipă de linişte încordată.

— Microfoanele sunt închise. Dar le-am verificat. De ce-ar fi făcut una ca asta?

— Dă-le drumul!

— Am înţeles.

Privirea lui Hwan se îngustă. Apucă receptorul, pregătindu-se să deschidă portiera.

— Spune-i să nu atingă nimic! strigă el. Cineva ar fi putut intra acolo…

O lumină puternică izbucni şi restul propoziţiei fu acoperit de o explozie asurzitoare.