46

Miercuri, ora 0:30,
În afara Seulului

Şoselele care duceau dinspre Seul spre zona demilitarizată erau încă pline de vehicule militare, iar Hwan îşi îndemnă şoferul, pe nume Cho, să o apuce pe drumurile laterale, înaintau în direcţia indicată de Kim Chong, către nordul oraşului. O burniţă fină se cernea, învăluind maşina. Cho puse în funcţiune instalaţia de încălzire, care începu să toarcă lin. Hwan şi-ar fi dorit din suflet ca şi corpul său să funcţioneze la fel de perfect.

Stând pe bancheta din spate, lângă Kim Chong, Hwan se întrebă dacă fusese o idee bună. Lăsând la o parte faptul că, în acel moment, era unica idee disponibilă. Cooperarea cu Kim venea în contradicţie cu tot ceea ce învăţase: acorda încredere unui spion nord-coreean într-o chestiune vizând siguranţa RPDC. Uitându-se la tânăra care privea tăcută pe geam, începu să se îndoiască în mod serios de justeţea a ceea ce făcea. Nu se temea că l-ar putea conduce într-o ambuscadă, ori într-un cuib de vipere nord-coreene. Avusese grijă ca ea să vadă revolverul calibrul 38 din teaca de sub braţul său şi deci să fie conştientă că, orice s-ar fi întâmplat, n-avea să scape. Dar Kim preferase să i se predea lui Bae, nevrând să rişte să fie împuşcată. Era deci dornică să trăiască.

Îl preocupa însă posibilitatea ca ea să încerce să îl tragă pe sfoară – era posibil, în ciuda aparenţei de sinceritate – iar el să atragă armata ţării sale într-o capcană. Şi chiar dacă totul mergea bine, dacă informaţiile ei erau corecte şi conflictul armat era evitat, el tot putea să fie acuzat de colaborare cu inamicul. Oricât de multe lucruri bune ar fi rezultat din respectiva colaborare, tot n-ar fi acoperit ruşinea trădării.

Rezistă dorinţei de a-i vorbi, de a încerca să afle mai multe despre ea. Nu îndrăznea să-şi dea pe faţă slăbiciunea şi îndoielile, pentru ca ea să nu încerce să profite de pe urma lor. Şoferul lui Hwan, Cho, deşi nu avea asemenea gânduri, continua să privească din când în când în oglinda retrovizoare. În ochii lui, sub cozorocul chipiului, se observa o anume preocupare. De fiecare dată când Kim îi spunea să o ia într-o anume direcţie, care îi adâncea şi mai mult în zona izolată, între colinele din nord-est, Cho arunca o privire disperată înspre aparatul de radio montat în partea inferioară a bordului, implorându-l pe tăcute pe Hwan să anunţe la cartierul general locul unde se aflau. Dar Hwan se mulţumea să clatine uşor din cap sau îşi întorcea privirea în altă parte.

Bietul Cho, îşi zise Hwan. Cu trei luni în urmă, primise un glonţ în braţ şi fusese mutat de la munca de teren la aceea de şofer. Dorea atât de mult să se întoarcă la însărcinările sale dinainte, la căutarea inamicilor şi la spartul capetelor.

Dar… mai bine nu. Nici un fel de întăriri, nici o acţiune care să o facă pe doamna Chong să se îndoiască de sinceritatea lui. Se aflau în aceeaşi barcă acum, împreună cu femeia aceasta care ştia că, dacă nu avea să evadeze, avea să ajungă în închisoare, ori chiar în faţa plutonului de execuţie. Hwan spera din suflet că şi ea avea simţul datoriei la fel de dezvoltat.

— Pot să spun ceva? întrebă Kim, continuând să privească pe fereastră.

Hwan o privi intens, ascunzându-şi cu greu surpriza.

— Vă rog.

Ea se întoarse spre el şi ochii îi erau mai blânzi ca înainte, iar buzele nu-i mai erau albe de încordare.

— M-am gândit la ceea ce faceţi şi cred că sunteţi foarte curajos.

— E un risc asumat cu inteligenţă, cred.

— Nu. Aţi fi putut rămâne pe loc, n-ar fi fost nimic ruşinos în asta. Nu ştiţi încotro vă duc.

Hwan observă privirea insistentă a lui Cho, care apăsă pe accelerator ca pentru a-i atrage atenţia. Maşina îşi mări viteza.

— Unde anume ne duceţi?

— Acasă la mine.

— Dar dumneavoastră locuiţi în oraş.

— Ce vă face să credeţi una ca asta? Faptul că agenţii dumneavoastră m-au urmărit până acolo? Femeia aia căreia nu-i place băutura şi bărbatul care-şi schimba mereu deghizarea, dar nu şi mirosul oribil al respiraţiei?

— Erau nişte începători. Chiar am vrut să-i depistaţi.

— Am înţeles de-abia acum asta. În felul ăsta, nu l-aş fi suspectat pe domnul Gun c-ar fi cu ochii pe mine. Dar el nu m-a condus niciodată acasă. Ceva informaţii tot vă furnizau şi cadeţii.

Hwan nu-i răspunse.

— Mă rog, n-are importanţă. Aveam un motoscuter în spatele casei, cu care veneam aici pentru a-mi transmite adevăratele mesaje. Luaţi-o la dreapta, pe drumul de ţară, îi spuse ea lui Cho.

Şoferul îi aruncă din nou o privire semnificativă lui Hwan, în oglindă. De data asta, Hwan îl ignoră.

— Vedeţi dumneavoastră, nu eraţi singurii care puneaţi la cale o diversiune, urmă Kim. Ştiam de ani de zile că barul era supravegheat, iar eu am fost trimisă acolo pentru a da de lucru oamenilor dumneavoastră. Codul meu avea o oarecare realitate, dar oamenii pentru care îl cântam, aceia pe care îi urmăreaţi până acasă, n-aveau idee despre ce era vorba. Erau cu toţii sud-coreeni pe care îi angajam ca să vină să stea o oră sau două la bar şi-apoi să plece.

— Aha, făcu Hwan. Să presupunem că v-aş crede, deşi nu sunt convins că este cazul să o fac. De ce-mi spuneţi toate astea?

— Fiindcă vreau să credeţi ceea ce vreau să vă mai spun, domnule Hwan. N-am venit de bunăvoie la Seul. Fratele meu Han a dat o spargere la un spital militar, pentru a face rost de morfină pentru mama. La venirea poliţiei, l-am ajutat să fugă, dar eu şi mama am fost arestate. Mi s-a dat de ales: puteam să rămânem în puşcărie, sau puteau merge în Sud pentru a aduna informaţii.

— Cum aţi ajuns aici?

În ochii lui Kim se ivi o strălucire severă.

— Nu mă înţelegeţi greşit, domnule Hwan. Nu sunt o trădătoare. Vă voi spune doar atât cât e nevoie, nimic mai mult. Pot continua?

Hwan încuviinţă…

— Am consimţit să vin aici cu condiţia ca mama să fie dusă la un spital şi fratele meu să fie eliberat. Ei au fost de acord, dar n-am mai reuşit să iau legătura cu Han după aceea. Am aflat, ceva mai târziu, că reuşise să ajungă în Japonia.

— Dar mama dumneavoastră?

— Avea cancer la stomac, domnule Hwan. A murit înainte de venirea mea aici.

— Şi, totuşi, aţi venit.

— Mama mea fusese tratată onorabil şi îngrijită până în ultima clipă. Guvernul se ţinuse de cuvânt, aşa că aveam să îmi respect şi eu angajamentul.

Hwan încuviinţă din nou, continuând să ignore privirile lui Cho, care îşi mişca ochii de parcă ar fi urmărit un meci de ping-pong.

— Spuneaţi c-aţi vrea să cred ceva anume, doamnă Chong. E vorba de povestea dumneavoastră?

— Şi de ea, dar mai e ceva: veţi muri acolo, în cabana mea, dacă nu îmi acceptaţi ajutorul. Cho apăsă pe ambreiaj şi maşina derapă uşor în mocirla drumului, înainte de a se opri.

Hwan o privi pe femeia de lângă el, mai furios pe sine însuşi decât pe ea. Portierele erau blocate şi era pregătit să-şi folosească pistolul, dacă avea să fie nevoie.

— Iar dumneavoastră veţi muri în închisoarea Masan, dacă nu îmi acceptaţi ajutorul, îi replică el. Cine ne aşteaptă la dumneavoastră acasă?

— Nimeni. Există însă o capcană.

— Ce fel de capcană?

— În interiorul pianului se află montat un aparat de radio-emisie. Dacă nu este cântată o anume melodie înaintea deschiderii capacului, o bombă explodează.

— Veţi cânta pentru noi această melodie. Nu cred că vreţi să muriţi.

— Greşiţi, domnule Hwan. Sunt dispusă să mor, deşi mi-ar plăcea să trăiesc.

— Şi care ar fi condiţiile, doamnă Chong?

În oglinda retrovizoare se ivi lumina unui singur far, iar Cho coborî geamul şi-i făcu semn motoscuterului să depăşească. Femeia tăcu, aşteptând ca huruitul motorului să înceteze.

— Nu-l am decât pe fratele meu.

— Aveţi şi o ţară.

— Nu mă insultaţi, domnule Hwan. Îmi iubesc ţara. Dar nu mă mai pot întoarce acolo. Am douăzeci şi opt de ani şi sunt femeie. Voi fi trimisă din nou în misiune, nu în Sud, ci în altă ţară. Dar poate că de data asta mi se va cere să-mi folosesc nu doar talentul muzical pentru a obţine informaţii.

— Patriotismul are un preţ.

— Familia mea l-a plătit deja, cu asupra de măsură. Acum aş vrea să regăsesc ceea ce a mai rămas din familia mea. Voi face ceea ce-mi veţi cere, dar vă solicit în schimb să mă lăsaţi la cabană.

— Astfel încât să puteţi pleca în Japonia?

Hwan clătină din cap.

— Aş fi dat afară, dacă aş face una ca asta, deşi nu o merit.

— Aţi prefera să riscaţi intrarea ţării dumneavoastră în război?

— Se pare că şi dumneavoastră aţi prefera moartea a mii de tineri de vârsta fratelui dumneavoastră.

Kim îşi plecă privirea.

Hwan se uită la ceasul montat în bord. Îi făcu semn lui Cho să pornească, iar maşina se urni cu greu, stârnind jerbe de noroi.

— N-am să las pe nimeni să moară, spuse Kim.

— Speram că veţi spune asta.

Îi privi chipul, luminat din când în când de lumina scăpată prin ferestrele caselor pe lângă care treceau. Umbrele picăturilor de apă de pe geam îi jucau pe obraji.

— Desigur, voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a vă ajuta. Am prieteni în Japonia. Poate că vom rezolva ceva.

— Să merg la închisoare acolo?

— Nu la închisoare. Există şi zone de detenţie mai puţin severe.

— Mi-ar fi greu să-mi găsesc fratele, chiar dacă aş fi cazată într-o celulă confortabilă.

— În privinţa asta, v-aş putea fi de ajutor. V-ar putea vizita sau s-ar putea aranja într-un fel sau altul.

Ea îşi întoarse faţa către el. Dungile negre ale umbrelor de pe obraji păreau a fi lacrimi.

— Vă mulţumesc. Asta ar fi o soluţie. Dacă se va putea rezolva.

Pentru prima oară, părea pe deplin sinceră şi vulnerabilă, iar el se simţi atras de ea. Era puternică şi atrăgătoare. Hwan se gândi şi fu pe punctul de a o rosti cu glas tare, că mai exista o posibilitate: să o ia de soţie, complicând al naibii de mult condamnarea ei de către sistemul legal sud-coreean. Dar, oricât de ispititoare i s-ar fi părut această idee, nu i se părea drept să o ademenească sau să o ameninţe, oferindu-i libertatea.

Ideea aceasta nu îi dădu pace însă, cât timp urcară drumul abrupt şi bolovănos care ducea la cabana lui Kim dintre coline. Dar, chiar dacă n-ar fi fost adâncit în gânduri, era greu de crezut c-ar fi observat scuterul care îi depăşise ceva mai devreme, retras acum la marginea drumului, cu farurile stinse, dar cu motorul pornit.