69

Marţi, ora 17:30,
Centrul de Comando

Când Ann Farris îşi făcu apariţia în biroul lui Matt Stoll, ofiţerul responsabil cu sprijinul operaţiunilor se strâmbă iritat.

— Oameni buni, doar n-aveţi de gând să mă bateţi cu toţii la cap, făcu el.

Paul Hood era aşezat pe canapeaua micuţă de piele din fundul biroului. Pe tavan era fixat un ecran TV cu diagonala de şaizeci de centimetri, iar alături, pe o poliţă, se odihnea o consolă pentru jocuri video. Ori de câte ori simţea nevoia de relaxare sau avea nevoie de un răgaz de reflecţie, acesta era locul în care Stoll se retrăgea.

— Nu vrem să te sâcâim, spuse Hood. Am vrea doar să aflăm din prima clipă când vor fi repuşi sateliţii în funcţiune.

— Promit că vom fi cuminţi, spuse Ann, aşezându-se pe canapea.

Ridică apoi ochii spre Hood, cu o expresie încărcată de tristeţe.

— Paul, nu pot să te mint. Chiar dacă avem dreptate, afacerea asta o să ne lichideze.

— Ştiu. Donald se va întâlni cu cei din Nord peste o jumătate de oră. Imediat după aceea, presa se va arunca flămândă asupra preşedintelui şi a celor din Seul, învinuindu-i că au permis escaladarea conflictului, deşi ştiau că Pyongyang-ul nu avea nici o vină. Şi care va fi rezultatul? Lawrence va fi nevoit să stea cuminte.

— Altfel, va părea dornic de război.

— Exact. Iar dacă se dovedeşte că nu maiorul Lee a pus la cale atentatul, Nordul îşi va face mea culpa în faţa unei opinii publice indulgente, promiţând să-i pedepsească pe vinovaţi şi să îşi facă curat în propria ogradă. Dacă Pyongyang-ul a autorizat la nivel înalt atentatul, va avea timp să-şi regrupeze forţele şi să atace din nou. În toate cazurile, preşedintele se va trezi cu mâinile legate, neputincios.

— Ai rezumat destul de bine situaţia, încuviinţă Ann. Nu-mi place să fiu de acord cu Lowell, dar şi el e de părere că ar trebui să-i ceri lui Donald să amâne întâlnirea. Chiar şi în acest caz, Nordul ar isca un scandal nemaipomenit, dar am reuşi cel puţin să le facem faţă. Ai putea susţine că a acţionat din proprie iniţiativă.

— Nu pot să-i fac una ca asta, Ann, spuse Hood, apoi îşi ridică privirea spre Stoll: Matty, avem nevoie de sateliţii ăia.

— Parc-aţi spus că nu mă bateţi la cap.

— Am greşit, scuză-mă.

— Cu ce te-ar putea ajuta sateliţii? întrebă Ann.

— Soldaţii sunt pe urmele lui Lee, dar nimeni nu ştie nimic despre oamenii săi plecaţi spre baza Nodong-urilor. Mike şi echipa lui de intervenţie vor ajunge acolo cât de curând. Dacă putem descoperi dovada unei incursiuni şi Mike reuşeşte să o stăvilească, dovedim că am avut dreptate şi totodată preşedintele se alege cu o acţiune militară ca la carte, cu care se va putea făli. Nordul va face mare tam-tam din cauză că am îndrăznit să ne trimitem oamenii pe teritoriul lor, dar scandalul va trece neobservat, ca atunci când Israelul a intervenit la Entebbe.

Ann rămăsese cu gura căscată.

— Paul, e extraordinar. E genial.

— Da, dar ideea e valabilă numai dacă avem…

— Aveţi! strigă Stoll, bătând din palme.

Hood sări în picioare, apropiindu-se de birou. Stoll apăsase deja pe buton pentru a lua legătura cu BNR-ul. Stephen Viens răspunse pe dată şi Stoll comută telefonul pe amplificare.

— Steve. Sunteţi din nou în stare de funcţionare.

— Mi-am dat seama, atunci când am văzut epava aceea sovietică dispărând din apele Mării Japoniei, se auzi răspunsul.

— Steve, sunt Paul Hood. Vreau să văd baza Nodong-urilor din Munţii Diamantelor; imaginea să fie luată de la o distanţă care să permită distingerea tuturor celor trei rachete.

— Deci ca de la o înălţime de şaptezeci şi cinci de metri… Introduc coordonatele şi… Da, funcţionează! Amplasez lentila pentru vederea de noapte, fotografia a fost făcută, iar imaginea urmează să îmi apară din clipă în clipă pe monitor…

— Transmite-o chiar în timp ce se formează.

— Am înţeles, Paul, spuse Viens. Matty, ai făcut o treabă pe cinste.

Stoll comută computerul pe recepţie, iar Hood se aplecă spre monitor, urmărind cu atenţie imaginea care se materializa. Liniile ei se concretizau rapid, înşiruindu-se de sus în jos, ca într-un puzzle executat cu viteza luminii. Ann se apropie şi îi atinse gingaş umărul. Hood reuşi să ignore sprâncenele ridicate a uimire ale lui Matty, dar nu fu în stare să treacă cu vederea fiorul fierbinte care îi străbătu şira spinării, pornind din punctul de contact cu palma ei caldă. Pe ecran, imaginea în alb-negru prindea repede contur.

— Cea dintâi rachetă e îndreptată spre sud, spuse Hood. Cea din stânga şi cea din dreapta…

— Iisuse, i-o reteză Stoll.

— Poţi să repeţi chestia asta?

Ann se aplecă peste umărul lui Hood.

— Cele laterale sunt îndreptate în direcţii diferite.

— Una către sud, iar cealaltă către… începu Stoll.

— Către est, rosti Hood. Asta înseamnă că oamenii lui Lee au reuşit să intre în acţiune.

Se îndreptă de spate şi porni grăbit spre uşă, având însă grijă să nu smucească mâna lui Ann, ci îndepărtându-i-o cu blândeţe.

— Cum poţi fi sigur de asta? întrebă ea.

Pregătindu-se să iasă pe culoar, Hood se întoarse şi aruncă grăbit peste umăr:

— Nici măcar nord-coreenii n-ar putea fi chiar atât de tâmpiţi încât să-şi îndrepte o rachetă Nodong către Japonia.