63

Miercuri, ora 5:20,
Zona Demilitarizată

Gregory Donald aflase despre atacul asupra bazei din Sariwon cu o oră în urmă, după ce participase la un nou rond de supraveghere conform instrucţiunilor Centrului de Comandă şi tot nu-i venea să creadă. Generalul Schneider fusese trezit şi anunţat, după care îi trimisese vorbă şi lui Donald, cu o satisfacţie pe care diplomatul o găsi dezgustătoare.

Mai murise un om, o altă viaţă fusese luată, pentru ca preşedintele Statelor Unite să poată face o figură de dur. Donald se întreba dacă Lawrence ar fi fost la fel de dispus să sacrifice o viaţă, dacă nord-coreeanul ucis s-ar fi aflat la numai un metru distanţă, privindu-l de dincolo de cătarea puştii.

Sigur că nu. O persoană civilizată nu putea face aşa ceva!

Dar atunci, ce anume putea determina o persoană civilizată să ucidă pentru a câştiga vreo câteva procente în sondajele de opinie, sau pentru a-şi impune punctul de vedere? Lawrence ar fi argumentat, cu siguranţă, ca şi alţi preşedinţi în trecut, că pierderile ca aceasta aveau să prevină altele, mult mai mari, pe viitor. Donald rămânea însă convins că dialogul putea să evite şi mai multe pierderi, dacă măcar una dintre părţi nu se temea să pară slăbită sau dornică de conciliere.

Privi în depărtare, spre clădirea pentru conferinţe care încăleca fâşia de graniţă, puternic luminată din ambele părţi şi străjuită de soldaţi înarmaţi până în dinţi, pentru a împiedica pe oricine ar fi dorit să se strecoare de o parte sau de cealaltă. Steagurile Nordului şi Sudului atârnau blege la capătul catargelor ireal de înalte. Cel din Sud se termina cu o spirală în loc de o bilă, fiind astfel mai înalt cu vreo zece centimetri. Cu siguranţă, o spirală de cincisprezece centimetri fusese deja comandată de către cei din Nord. Riposta Sudului nu avea să întârzie: aveau să monteze o spirală şi mai înaltă, o antenă radio sau un paratrăsnet Posibilităţile erau nenumărate şi la fel de absurde.

Toate problemele ar fi putut fi rezolvate între acei patru pereţi, dacă participanţii ar fi dorit, într-adevăr, să le rezolve. Soonji ţinuse odată un discurs despre acest subiect, la un congres comun al negrilor şi coreenilor din New York, în 1992, când tensiunea dintre cele două grupări etnice ajunsese la apogeu.

Gândiţi-vă la această problemă ca la o scrisoare circulară, spusese ea. Dacă măcar o singură persoană de fiecare parte doreşte pacea şi poate convinge o alta de partea sa săi se alăture, cele două persoane vor convinge alte două, cele patru alte patru şi aşa mai departe. Începutul va fi astfel făcut.

Începutul. Nu sfârşitul. Nimeni nu avea nevoie de mai mult sânge vărsat, de mai multe resurse risipite, de mai multă ură răspândită în sufletele noii generaţii.

Întoarse spatele liniei de frontieră şi începu să se plimbe, îndepărtându-se de barăci, cu privirile aţintite spre stele.

Se simţi dintr-o dată extrem de obosit, copleşit de durere, de disperare şi îndoieli. Poate că Schneider avea dreptate. Poate că nord-coreenii vor încerca să-l folosească, poate că iniţiativa sa de pace avea să provoace mai mult rău decât bine.

Se opri, se aşeză şi apoi se întinse pe spate, rezemându-şi ceafa de un petic de iarbă deasă. Soonji l-ar fi încurajat să persevereze în această direcţie. Ea era optimistă, nu realistă, dar reuşise să ducă la bun sfârşit mai tot ce-şi propusese în viaţă.

— Eu sunt pragmatic din fire, rosti el, cu lacrimi în ochi. Aşa am fost dintotdeauna. Ştii asta, Soon.

Căută pe cer o constelaţie cunoscută, din dorinţa unui punct de reper. Nu recunoscu însă nimic în vârtejul de stele.

— Dacă dau înapoi, renunţând la tot ce-am crezut, înseamnă fie că am trăit până acum în minciună, fie că aşa voi trăi de-acum înainte. Nu cred că am greşit, însă şi, deci, va trebui să merg înainte. Ajută-mă, Soonji. Dă-mi un dram din încrederea ta.

O adiere călduţă îl mângâie şi Donald închise ochii. Desigur, ea nu avea să se mai întoarcă niciodată la el, în realitate, dar putea oricând s-o aibă alături, dacă nu în viaţă, măcar în somn. Acolo, zăcând în întuneric şi linişte, plutind între veghe şi vis, încetă să mâi simtă nesiguranţa spaimei şi a singurătăţii.

La două mile spre vest, la câţiva metri sub pământ, ultimul bidon încărcat cu substanţa ucigaşă îşi croia drum spre nord, purtând cu sine prevestirea unui altfel de somn…